Încă de la primele două volume, Trenul de treieşunu februarie (2002) şi catafazii (2005), Teodor Dună promitea să devină un poet autentic. Promisiunea este ţinută. Cu timpul, poezia lui Teodor Dună s-a limpezit. Totuşi, se resimt şi în cel mai recent volum al său, de-a viul, mici electrizări din cărţile anterioare. Prezentat sub formă ludică, discursul poetic este, de multe ori, retractil şi inocent. Teodor DUNĂ, de-a viul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, 104 p. Moartea şi viaţa concurează, dar cîştigul nu este deloc previzibil. Senzaţiile unui „abia mort“ traversează o lume haotică, ale cărei proporţii sînt indecidabile. Singura şansă este, desigur, o iubire încă neconsumată, însă nu în sensul tragediilor shakespeariene. Poezia lui Dună pretinde şi o alternativă, deloc surprinzătoare. „Trupul ştie mai mult“ Deşi plină de tenebrele care o ţes, viaţa se scutură fantasmatic şi caută neîncetat resorturi. Cu paşi nesiguri, oscilînd între săruturi nostalgice şi îmbrăţişări cadaverice, poetul mai-mult-viu-decît-mort se agaţă de frînghii, smulge cearşafuri, caută în goană ieşiri de rezervă, strigă, se ruşinează de neputinţele lui, se bucură de zile luminoase. Pare să trăiască o viaţă nouă. Dar sub aparenţa unui echilibru psihic, corpul suferă. Reacţiile somatice sînt neaşteptate: „şi plîng şi sînt tot atît de adînc fericit/ că lacrimile vin din adînc învelite în carne/ şi tot plîng şi carnea prin ochi pleacă de la mine“. În egală măsură, soluţiile de salvare din poem (din trup) sînt nule. Vrăjirea lumii face parte deja din existenţa poetului. Iar acesta, legat cu o sfoară „de bună seamă nesfîrşită“, se ridică în aer, „uşor, uşor, ca un zmeu de hîrtie creponată“, speriat la început să nu rămînă „aruncat între ceruri şi fără întoarcere“. Lumea rămasă „jos, jos, îşi frînge marginile ca vîrîtă într-un sac“. Textele stau în umbra textelor anterioare, din care