E normal să te simţi implicat în orice. E firesc să te simţi vizat de tot şi să simţi că lumea e plină de mesaje care îţi sunt direct adresate. Sau cel puţin aşa pare.
Dar nu contează dacă cineva vorbeşte cu tine, important e că oricine are şansa naturală de a produce un punct de plecare în tot ce ne înconjoară. E femeie, e curvă; e bărbat, sigur e homosexual. Vine din faţă, are treabă cu mine, se referă la mine.
Dă din mână, înseamnă că îmi face semne. Vorbeşte despre ceva, înseamnă că se referă exact la kestia la care mă gândesc de 40 de ani. Se uită la mine, deci mă înjură sau vrea să mă agaţe sau vrea să mă fure sau oricum nu poate să se comporte normal. Stă lângă mine, trebuie să mă apăr. Îl văd, trebuie să mă uit ameninţător. Există, trebuie să reacţionez cumva. Acest cumva pare să devină pe nesimţite următorul deci. E o formă de a aproxima foarte precis, pentru că se poate spune că cineva venea cumva din dreapta, că cineva iubea cumva pe altcineva sau că eu sunt cumva foarte fericit.
Acest exces de feedback ocupă tot spaţiul pe care îl găseşte disponibil. Întotdeauna există un punct de sprijin. Şi oricum putem deschide o discuţie, fie ea şi despre orice. În fond, totul devine infinit e mai important, chiar şi detaliile cele mai nevinovate sau insipide pot să justifice un punct de vedere.
Totul începe pe şosea, ca de obicei. Puteţi verifica asta prin cel mai simplu experiment. Dacă cineva departe încearcă scurt o fază lungă pentru a verifica drumul, chiar dacă sunt nişte kilometri la mijloc, omul se simte obligat să răspundă cu o fază lungă, că se simte vizat direct. Chiar dacă nu mă deranjează farurile tale, eu aş vrea să ştii că nu am fază lungă şi că nu sunt ceea ce crezi că par. Sunt nevinovat, nu încerca să-mi spui ceva, că nu avem nimic de discutat.
De aici porneşte probabil şi explozia generală d
