Decuplarea dintre societatea românească, oamenii, comunităţile, problemele lor şi lumea politică aşezată la cîrma treburilor publice, este din nou completă.
A fost nevoie doar de două decenii, pentru a se închide cercul şi a ajunge acolo de unde am plecat, adică dintr-o situaţie în care România şi responsabilii ei politici, în fapt, nu se mai află în raporturi social-contractuale coerent definite, recunoscute şi respectate de cele două părţi.
În căutarea unui model, a unei structuri arhetipale cu ajutorul căreia să poată fi definită, precizată, numită această situaţie, ciudată şi profund dizolvantă întru Istorie, am dat peste soluţie nu în paginile tratatelor de teorie politică, ci într-un univers pe care-l revizitez adesea, cel al fabuloaselor metafore-esenţiale despre oameni şi întîmplările lor de viaţă care este literatura lui Garcia Marquez.
Nuvela se cheamă "Incredibila şi trista poveste a Candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet" şi ilustrează un soi special de sclavie. Punctul de plecare al relaţiei dintre cele două femei, rude de sînge, este tot o formă de sclavie, dar una "cu chip aproape uman". Nepoata are pe cap toate grijile gospodăriei şi toate capriciile bunicii în casa căreia trăieşte, i se supune total şi necondiţionat, într-o relaţie care îi dă, totuşi, un minim sentiment de siguranţă a vieţii, un rost justificabil existenţial.
Pînă într-o zi, cînd, casa ia foc şi arde cu tot ceea ce se află în ea. Reacţia "bunicii fără suflet" este precisă, rece şi cît se poate de "realistă".
Contabilizează pierderile suferite pînă la ultima leţcaie şi inventează mijlocul prin care nepoata îi va plăti datoria pe care, cu autoritatea necontestată de care dispune, i-a pus-o fără să clipească în spinare, ca pe o uriaşă cocoaşă. Bunica îşi prostituează nepoata, cu metodă şi proiect, vînzîndu-i mai întîi virginătatea, iar mai a
