Unul dintre cei mai semnificativi artişti austrieci este (re)adus în atenţia publicului printr-o expoziţie aniversar-retrospectivă montată la Alte Pinakothek din München. Arnulf Rainer, a cărui biografie traversează de şase decenii scena artei contemporane, şi-a asumat o identitate problematizantă – cea de „supra-pictor“ – cu o consistenţă terminologică aproape intraductibilă. Arnulf Rainer, Der Übermaler Alte Pinakothek, München, 10 iunie – 5 septembrie 2010 Noţiunea de „Übermaler“ se referă în primul rînd la pictura ca acoperire, la intervenţia artistică situată la nivelul ocultării; în plan secund, este inevitabilă nuanţa de „supra-pictor“, cu o sonoritate frisonantă în spaţiul limbii germane („Übermensch“-ul lui Friedrich Nietzsche). Cele două deschideri semantice – în direcţia excelenţei supra-picturale, respectiv în cea a supra-pictării – îngăduie/solicită o lectură multiplu articulată, aplicată atît asupra performării artistice în zona dintre desfiinţare şi „corijare“, cît şi asupra persoanei artistului. La limită, pictorul este în sine, prin sensibilitatea cu care a fost dotat şi prin tipul de reflexivitate cu care operează, un „supra-om“ (de altfel, o amplă mitologie artistică, de la Apelles pînă la Salvador Dalí, justifică această calitate). Chiar dacă primele gesturi supra-picturale datează deja din 1952, Arnulf Rainer a ajuns treptat la formula actuală, depăşind o succesiune de stadii. Totuşi, o trăsătură constantă în întreg parcursul său evolutiv a fost pornirea disidentă, de sorginte dada. Prima sa participare în cadrul unei expoziţii colective (în martie 1951), a sfîrşit într-un enorm scandal, în centrul căruia tînărul Rainer vitupera feroce împotriva publicului, pe care îl acuza de „concepţie putrescentă“ asupra artei. La vremea aceea, era sedus de revivificarea suprarealismului în mediul vienez, precum şi de recursul la tehnica vechilor maeşt