Ştiam de prichindel că la un kilometru de uliţa copilăriei, spre apus, peste zăvoiul Bistriţei, se află casa în care a venit pe lume Constantin Brâncuşi.

Ştiam de prichindel că la un kilometru de uliţa copilăriei, spre apus, peste zăvoiul Bistriţei, se află casa în care a venit pe lume Constantin Brâncuşi, dar nu aflasem, până deunăzi, că în colbul uliţei mele, puţin mai la vale, s-a zbenguit, cam în aceeaşi vreme, un povestitor cu har, numit Nicolae Al Lupului.

De fapt, se numea Nicolae I. Popescu şi era unchiul - frate de tată - al unui bun consătean al meu, Ghiţă Popescu (Moşu' Ghiţă, cum îi zicem noi, deşi nu e moş deloc). A trăit între 1881 şi 1963, iar în urma sa au rămas câteva cărţi memorabile, printre care „Posada Gurenilor". Marele critic interbelic Şerban Cioculescu l-a numit „un Ion Creangă oltean", iar cele 320 de pagini strânse în volumul „Povestiri olteneşti" (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2009) îl confirmă pe deplin.

Pentru această rubrică am ales povestea unui popă care a trecut pragul casei părinteşti a lui Nicolae Al Lupului, alături de alţi fruntaşi ai satului, în prezenţa stareţului Mănăstirii Tismana, venit cu un baci ungurean să cumpere câteva clăi de fân. Vom păstra neştirbit limbajul autorului.

„Seara după aprinsul lămpei, au venit la noi primarul Dârju, popa Niţă de la mănăstirea de zid a Brădicenilor, socrul său popa Constantin numit Belimânzat, Cartianul, vărul tatei, boerul Mongescu şi cucoana Mariţa Brădiceanca, ca să fie mai multe feţe alese împrejurul Stareţului.

Popa Constantin Belimânzat, de la biserica de lemn a Mămăroilor, şi-a căpătat porecla în urma împărărei (înjunghierii - n.a.) unui mânzat, care sărise peste un gard de mărăcini cu pari ascuţiţi. Când a văzut că-i moare mânzatul, a plecat prin sat, iar oamenii fiind duşi la muncă, a umblat popa pân' a dat de unul cam al dracului şi cam nătăfleţ. @N_