Mai toate cunoştinţele, vecinii, rudele şi prietenii mei îşi trimit copiii la ţară. Mai cu seamă în vacanţele de vară. Dacă prind cîteva zile de concediu, şi dacă nu vor fi fiind deja prea obosiţi, îi recuperează două-trei zile (în varianta „ofertă promoţională de weekend“) sau poate o săptămînă, în care interval îşi vor fi ales o destinaţie „turistică“ pe la noi sau pe-afară. Depinde de buzunar. Şi oricum, în caz că nu se întîmplă, copilului îi face bine la aer curat… Apoi, pînă spre toamnă, aceiaşi părinţi îşi vizitează din cînd în cînd odraslele, şi se întorc de fiecare dată acasă cu vreo cîteva sarsanale îndesate cu „de-ale gurii“ – brînză, cartofi, roşii şi castraveţi, legături de ceapă şi oareşce ouă puse de-o parte de „ăi bătrîni“. Altfel spus, în vreo săptămînă – zece zile de-acum încolo se va consuma momentul reînregimentării în programul de şcoală, grădiniţă, cursul de engleză şi mai ştiu eu ce alt program specializat…

„La ţară“ înseamnă de fapt mai tot. Satul ori orăşelul din care copilul a plecat la şcoală nu mai prezintă cine ştie ce interes. Şi povestea se perpetuează de ani buni, pentru că mai toţi vom fi plecat pe la studii, servicii sau, pur şi simplu, ne-am încercat norocul în oraşe mai mari şi „ne-am stabilit“ acolo, într-un apartament, cameră, locuinţă improvizată. Timpurile nu sînt tocmai roze şi, în consecinţă, omul de condiţie medie îşi prinde urechile în chirii şi alte cheltuieli administrative, îşi cumpără haine second-hand, mîncarea vine de cîteva ori pe lună de acasă şi în cîţiva ani se produce marea „emancipare“. Măritiş, copii, un serviciu cu salariu bunicel ori nu prea… se schimbă motivaţia realizării pe ideea de sacrificiu pentru ai noştri copii, care oricum nu ne-au cerut nimic. Şi care deprind încet, dar sigur, doar gustul plictiselii şi exerciţiul detoxifierii la ţară, după modelul părinţilor lor.

Şi eu vin dintr-o p