Într-o noapte, exasperat de mofturile Bahmuţeancăi şi de scâncetele lui ăla micu’, neobositul deputat, biznismen şi televizionist Silviu Prigoană simţi nevoia de puţină intimitate. Aşa că bătu în retragere din dormitorul conjugal şi se refugie, şontâc-şontâc, în prima budă ce-i ieşi în cale. Aici, în singura cameră în care putea rămâne doar el, împreună cu eul său, şi-a găsit pentru câteva momente liniştea.

Şi meditând așa, ca un împărat aşezat pe tronul unde necesităţile vin uneori amestecate cu inspiraţia, domnul Prigoană s-a pus pe răsfoit presa. N-a trecut mult şi a-nceput să drăcuie. Numărase deja vreo şase-şapte articole de rău despre şefu’. Cum care? Şefu’ cel mare, preşedintele! Căzut pe gânduri, se grăbi să tragă concluzia cu voce tare: “Nenorociţii ăştia de la ziare nu-l slăbesc o clipă!”

Şi dă-i şi-njură-i pe ziarişti, cu moguli cu tot, fi-r-ar ai dracu’ cu libertatea lor de exprimare! Încât ai fi zis, dacă trăgeai cu urechea pe gaura cheii, că înăuntru se desfăşoară vreo furtunoasă dezbatere, nu lectura cotidiană a presei, întreruptă, când şi când, pentru procesele fiziologice fireşti. Deodată, domnul Prigoană fu străbătut de o idee. Una mică şi rea, ce-i drept, dar care-l făcu să hohotească satisfăcut.

“Las’ că le dau io una cu pliciu’! O lege, trebuie să fac o lege ca să-i liniştesc!” Auzindu-i pe gunoieri cum fluieră pe stradă, îşi dădu seama că se lumina de ziuă. Se bărbieri rapid, îşi luă costumul Armani, proteza Prada și o zbughi pe uşă. Zbughi e un fel de-a spune, căci nu viteza pare să fie punctul forte al eroului povestirii noastre.

Ajuns la parlament, reuşi să convingă niște colegi, care luau masa la bufetul instituției, de avantajele inițiativei legislative. “Băi, fraierilor, semnaţi aicea, să dăm ziarele pe mâna CNA-ului! Şi dacă mai scriu ce nu trebuie, li se retrage licenţa şi, gata, se-nchid!”, explică, doct, inițiatorul