Uite că era pe punctul de a trece aproape neobservată inițiativa legislativă a lui Silviu Prigoană legată de trecerea sub autoritatea Consiliului Național al Audiovizulului (CNA) a presei scrise și online. Dacă nu aș fi fost sunat de o televiziune pentru a-mi spune punctul de vedere asupra acestei idei, probabil că nici nu aș fi observat-o. Dar, dacă nu ar fi existat ”Cazul SOV”, probabil că ar fi fost subiectul numărul 1 al presei astăzi. Fie și numai prin stupiditatea acțiunii, cu nimic deosebită de o altă celebră inițiativă legată de proporția dintre ”știrile pozitive și cele negative”.

Care e ideea principală a inițiativei? Autorizarea CNA pentru acordarea de licențe (și dreptul de a le suspenda) în cazul presei scrise și a site-urilor cu conținut informativ. Pentru cei mai puțin avizați în domeniu, trebuie spus, pentru început, că o reglementarea referitoare la audio-vizual vine, în primul rând, dintr-o necesitate tehnică. Spre deosebire de presa scrisă și de mediul virtual (care oferă posibilități nelimitate), spectrul herțian este unul limitat. Așadar, autorizarea de înființare e necesară, în primul rând, pentru distribuirea frecvențelor disponibile (astfel încât să nu se suprapună).

Apoi, domeniul de competență al CNA este restrâns la unele aspecte legate de conținut, aspecte punctuale și nu generale.

Mai departe. Inițiativa în sine este inaplicabilă. Dacă în domeniul presei scrise, un astfel de CNA ar putea, la limită, să facă față tuturor publicațiilor (deși cu alocarea unor resurse importante), cum ar putea fi monitorizate milioane de site-uri cu conținut informativ care există la nivel mondial și care pot fi accesate din România? Acel Minister al Adevărului imaginat de Orwell în ”1984” ar fi doar o fărâmă din uriașul CNA care ar avea de aprobat, banat sau monitorizat toate site-urile de conținut informativ existente în lume. Și mă gând