La douăzeci şi cinci de ani de la copleşitorul Totul, care intenţiona (şi reuşea) să fie o cartografiere şi o sinteză în spirală a imaginarului personal, Mircea Cărtărescu vine cu autoreplica unui nimic subţire şi tăios ca o lamă de cuţit. Placheta aceasta reuneşte poeme din perioada 1988-1992, astfel încît prima întrebare pe care şi-o pune criticul, parcurgîndu-le, este de ce a aşteptat autorul să treacă atîţia ani pentru a le publica. Mai ales că, Mircea Cărtărescu fiind un scriitor polivalent, a compune într-un acelaşi interval în diferite genuri şi registre nu ridica probleme reale de adaptare. Atunci, de unde şi de ce decalajul? Răspunsul se poate da abia după a doua lectură a acestui înşelător nimic, de un fals minimalism învelind o adevărată despărţire de poezie. Prezentîndu-şi „graffitiurile“ pe coperta a IV-a, şi încă scuzîndu-se pentru „deshumare“, „M.C., fost poet“, ne întinde o dublă capcană: „Şi deodată mi-am dat seama că în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puţină literatură) decît în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sînt în sfîrşit liber“. Pe de o parte, poemele de faţă ar avea mai puţină literatură decît cele vechi, vizionar-maximaliste. Mai mult adevăr, însă. Pe de altă parte, deşi Cărtărescu a scris consistent în maniera cealaltă, bine cunoscută, într-un grand format poetic, iar aceste texte reprezintă o excepţie tîrzie de la regulă, iată că tocmai în ele se recunoaşte scriitorul „optzecist“. Aşa ceva ar fi vrut să scrie autorul Levantului dintotdeauna: nu Totul (cu majusculă), ci nimic (cu literă mică)...Totul şi nimic nu se exclud A lua de bune, sută la sută, mărturiile adesea contradictorii ale creatorilor despre ei înşişi nu e un semn de perspicacitate intelectuală. Aici nu este: totul sau nimic. La Mircea Cărtărescu, Totul şi n