În copilărie nu ai nevoie de motive să râzi. Iar kestia asta se cam uită odată cu trecerea timpului.

Un Abarth 500 îţi redă în maximum 30 de secunde această stare priceless. Am început să cred în ultima vreme că şi obiectele, fără a pune la socoteală religia şi moonwalkul, reuşesc uneori să îi facă pe oameni să fie mai buni. Sau măcar mai drăguţi. Sau mai indulgenţi.

De când scriu la "Top Gear" şi mă tot depravez cu drive-tests, m-am convins că unele maşini te pot ajuta să te extragi totalmente din contextul general, în care toată lumea înjură, spumegă şi boxează cu bâte de baseball inscripţionate cu tricolor. Recunosc fără înconjur că am o slăbiciune pentru Fiat 500 şi cred că această maşină ar putea face lumea mai frumoasă, mai destinsă, mai zâmbitoare - indiferent de cât de neplăcut arată peisajul.

Pentru cei care au deschis mult prea târziu televizoarele, Abarth e tunerul oficial Fiat, un brand cu fani care ar bloca autostrada pentru pasiunea cu care nişte italieni demenţi au făcut din Scorpionul Negru un tatuaj perfect. De aici pleacă şi paradoxul, pentru că această buburuză reuşeşte să frângă cele mai nemiloase inimi. E probabil acelaşi principiu care face ca unii malaci înspăimântători să aibă câini foarte, foarte mici.

Am doi prieteni cascadori, genul relaxat şi subţirel, pasionaţi de kickboxing, sărituri în cap de oriunde, inclusiv de pe cai, şi aşa mai departe. I-am plimbat pe rând cu Abarth 500, varianta de 135 de cai, adică ceva soft, la 900 kg.

Primul s-a dat jos după cursă şi nu şi-a schimbat zâmbetul larg timp de vreo 20 de minute.

Al doilea a facut mişto de kestia asta, dar a trebuit să îşi ceară scuze mai târziu, pentru că a ieşit din maşină în aceeaşi stare. Adică o combinaţie între cea mai simplă formă de fericire, genul pe care îl experimentezi când te bucuri de nisip şi mare -