Dinspre singura fereastra, deschisa in cel mai indepartat capat al culoarului, se aud niste pasi. Strabat spatiul lung trecand pe langa dulapurile scorojite din tabla pe care cineva a scris cu o carioca albastra “VIBRIO” si cu una maro “HOLERA”. In semiobscuritatea culoarului nu se desluseste decat silueta agila a unui barbat tanar. Se opreste in dreptul usii si lipeste la loc coltul unei hartii pe care scrie “Substante toxice”. Isi trage pe maini, cu o plesnitura vascoasa, o pereche de manusi chirurgicale si intra in laborator.

Printre toate aparatele si eprubetele, Catalin Tucureanu se misca cu siguranta unui criminal profesionist. Are 25 de ani, are 1000 de lei pe luna, are o pasiune secundara pentru escalada si una principala pentru imunologia antiinfectioasa. Catalin lucreaza in cadrul celui mai faimos institut de cercetare din Romania, Institutul Cantacuzino, si nu arata deloc cum te-ai astepta sa arate un savant tocilar. Parul negru lucios ii ajunge aproape pana la brau si seamana putin cu Winnetou: acelasi bronz de piele rosie, aceeasi figura daltuita pe un trup scurt si subtire. Dupa ce pipeteaza o substanta in niste eprubete cat degetul mic al unui copil, apasa pe butonul de pornire al aparatului de centrifugare. Nu se intampla nimic. O noua apasare pe butonul deasupra caruia scrie “Donatie Institut Pasteur”. Din nou nimic. Invarte niste mufe care nu faceau contact, pana ce aparatul incepe sa bazaie. In timp ce asteapta sa treaca cele 90 de secunde ale centrifugarii, Catalin priveste prin geamul murdar catre Casa Poporului, aflata in vecinatate. De acolo se asteapta de 20 de ani sa vina salvarea Institutului Cantacuzino.

***

Era primavara lui 1961 cand Elvira Ciufecu, o tanara doctorita de 27 de ani, vedea pentru prima data Institutul. Pe aleile dintre cladiri domnea o curatenie impecabila, mai multi castani falnici umbreau