Ion Borcan este cizmar din 1966. Pe vremea uceniciei a lucrat "la comandă", dar după ce s-a îmbolnăvit în armată, a revenit ca cizmar la reparaţii de încălţăminte, unde munca era mai puţin solicitantă decât la fabrică. Sursa: Lorena Papamanci
Dacă la început avea de lucru cu prisosinţă, dar se jena să ceară bani clienţilor, cu timpul aceştia s-au împuţinat, atraşi mai degrabă de încălţămintea ieftină "de la chinezi, care nici nu poate fi reparată când se rupe ceva", iar câştigul lunar al cizmăriei nu depăşeşte 1.500 lei.
Logica economistului ar spune că situaţia economică a României şi greutăţile financiare ale populaţiei ar atrage după sine profituri crescânde pentru meşteşugarii specializaţi în reparaţii. Cu toate acestea, cizmarul se plânge că are din ce în ce mai puţin de lucru.
"Din an în an vin tot mai puţini oameni. Iar anul ăsta aproape deloc. În loc să vină să-şi repare încălţămintea decât să-şi ia una nouă, preferă să şi-o repare singuri acasă. Un client mai vechi m-a rugat acum câteva zile să-i împrumut o ustensilă, că vrea să-şi cârpească o pereche de pantofi", explică bărbatul.
"De unde bani de chirie în centru?"
Problemele cu care se confruntă cizmarul nu se opresc aici. De la lipsa unui spaţiu de lucru corespunzător, la încadrarea eronată a meseriei care nu îl îndreptăţeşte la primirea de sporuri de toxicitate, Ion Borcan conchide că cizmarul fericit este o pasăre rară.
"Pe noi nu ne-a ajutat niciodată nimeni. Să se facă, de exemplu, un complex de meseriaşi, cum e ăsta din Ferentari, de stă degeaba şi să ne dea şi nouă cu chirie un spaţiu de doi metri pătraţi", spune cu obidă cizmarul, după care se întreabă dacă i-ar fi fost mai bine într-o prăvălie situată mai central.
"De unde bani de chirie în centru? Mi-e şi jenă când văd un om amărât să-i cer 10-12 lei pentru flecuri sau
