Deşi fără viaţă, evoluţia bicicletei seamănă cu cea a unui fluture: o larvă ce pare neînsemnată şi fără sens devine o adevărată minune, îndrăgită de întreaga lume. Sursa: Claudia Alexandru

Pentru bicicletă, larva s-a numit celeriferul. De fapt, acesta nu era tocmai neatrăgător, dar, pe lângă bicicleta de astăzi, se deplasa cu viteza unei omide. Şi asta pentru că nu avea pedale, iar roata din faţă nu putea fi ghidată.

Celeriferiştii împingeau cu picioarele în pământ pentru ca maşinăria lor să prindă viteză. Pe drumul la vale, ridicau picioarele, dar le puneau la răstimpuri pe pământ, pentru a micşora viteza. A frâna, deşi termenul pare pretenţios.

Asta se întâmpla spre finalul secolului al XVIII-lea. În 1891, când bicicleta dobândise deja o popularitate însemnată, francezii au "fabricat" istoria celeriferului, spunând că părintele "aparatului" este un conte al lor, Sivrac. Şi, vreme de peste opt decenii, până când un istoric francez a făcut lumină în acest caz, contele Sivrac a fost considerat părintele deplasării pe două roţi. În fapt, contele nici măcar nu exista, singurul miez de adevăr fiind că un negustor pe nume Jean Sievrac a primit dreptul de importa o trăsură de viteză, numită celerifer.

Strămoşul bicicletei, în "anul fără vară"

Dacă paternitatea invenţiei cu nume greşit nu a fost stabilită exact (unii spun că vehiculul pe două roţi nici nu a existat vreodată!), se ştie numele celui care a făcut un mare pas înainte (sau primul pas). Germanul Karl Drais a fost cel care a inventat, în 1817, "maşina de alergat" (în germană, Laufmaschine). Cu un an înainte, recolta fusese atât de slabă încât agricultorii, neavând ce să le dea de mâncare cailor, au ales să îi sacrifice.

Anul 1816 a rămas în istorie drept "anul fără vară" în emisfera nordică. Fenomenul a fost cauzat de erupţia, în aprilie 1815, a vulcanului i