Cînd eram copil, tata mă ducea deseori la plimbare pe malul vreunui lac sau la mare. Treceam pe lîngă pescari, care îşi bobinau lanseta undiţelor cu peşti prinşi, zbătîndu-se la capătul cîrligului. Odată am văzut un om care a scos din găleată un peştişor, încă viu, şi l-a înfipt în cîrlig, ca pe o nadă.
Altădată, cum mergeam pe lîngă un rîu liniştit, am văzut un om relaxat care stătea şi îşi urmărea undiţa, părînd în totală armonie cu lumea, în timp ce, lîngă el, peştii pe care deja îi prinsese dădeau neputincioşi din coadă, agitîndu-şi aripioarele în aer.
DE ACELASI AUTOR Cum ar fi să trăim 1000 de ani? Alteratele alegeri americane Dumnezeu şi femeia în Iran Adevărata tragedie a avortului Tata mi-a spus că nu poate înţelege cum poate cineva să-şi savureze o după-amiază scoţînd peştii din apă şi lăsîndu-i mai apoi să moară încet. Toate aceste amintiri din copilărie mi-au revenit cînd am citit „Cele mai rele lucruri care se întîmplă pe mare: drepturile peştelui sălbatic capturat“ – un reportaj publicat luna trecută pe fishcount.org.uk. În mai toată lumea e acceptat faptul că, dacă un animal este omorît pentru mîncare, ar trebui omorît fără suferinţă. Regulamentele pentru sacrificare specifică faptul că animalele ar trebui aduse în stare de inconştienţă înainte de a fi omorîte sau că moartea ar trebui provocată instantaneu sau, în cazul unei sacrificări ritualice, cît de instantaneu permite doctrina respectivă.
Peştii n-au aceste drepturi. Nu există nici un regulament de sacrificare nici pentru peştii de mare, prinşi şi omorîţi, nici, în cele mai multe părţi, pentru peştii de crescătorie.
Peştii prinşi în năvoade de către traulere sînt aruncaţi pe punte şi lăsaţi să se sufoce.
Folosirea momelilor vii înfipte în cîrlig este o practică comercială obişnuită: pescuitul de proporţii, de exemplu, foloseşte sute sau chiar mii de cîrlige pe
