Când Herta Müller, acum un an, a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, am fost primul scriitor român (şi printre primii în lume) care a scris elogios despre acest lucru.
Chiar a doua zi a apărut în "Frankfurter Rundschau" un articol în care îmi arătam bucuria pentru marele eveniment. În aceeaşi săptămână am scris despre premiul Hertei şi în România, în "Evenimentul zilei". La ultimul Târg de carte din Bucureşti i-am prezentat cu entuziasm romanul recent apărut. În trecut, relaţiile noastre au fost afabile: ne-am văzut de două-trei ori, am schimbat două-trei vorbe. N-am ştiut atunci că fiecare dintre aceste vorbe, spuse pe stradă Hertei acum doi ani şi înţelese greşit de ea, avea să mă coste atât de mult în viitor. De la înălţimea şi cu forţa unui laureat Nobel, Herta Müller mi-a făcut, în câteva interviuri consecutive date înainte să sosească în România, o mare şi inexplicabilă nedreptate. Dintre toţi scriitorii români care trăiesc azi, m-a numit doar pe mine ca reprezentant al unei intelectualităţi rămase fără reacţie în faţa dictaturii comuniste. Eu sunt cel vinovat că nu am avut şi noi un Havel, eu, prin tăcerea mea, am creditat dictatura. Eu sunt cel care, închis într-un turn de fildeş, am trăit "cu nasul în vânt", nepăsător la suferinţele semenilor mei. Nu Eugen Barbu, nu Păunescu, nu Vadim, nu falanga de cântăreţi în strună ai regimului, nu nenumăraţii delatori ai Securităţii (în fiecare zi ies alţii la iveală), nu cei care au fost membri ai CC al PCR, nu şefii de ziare şi edituri, nu cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, nu decanii facultăţilor şi abonaţii călătoriilor în străinătate din acele vremuri sunt pentru Herta Müller chintesenţa intelectualului vinovat al epocii comuniste, ci eu, Mircea Cărtărescu, despre care Herta nu pare să ştie nimic.
Mi-e silă să mă laud eu însumi cu ce-am făcut înainte de 1989. Mi se pare că prea mu
