În parc se poate întâmpla orice. Cu bucurie fiind aruncat de balans dintr-o parte în alta a stâlpilor de lemn ai leagănului, David nu mai este mulţumit cu ritmul de modă veche şi precaut al tatălui. Învinge dorinţa lui de-a experimenta mai mult. Începe să aibă preferinţe "gâgâlicea mică", aşa cum îl caracterizează atât de bine Omama, bunica lui. Preferinţele şi le exprimă de acum David, aşezat comod în leagăn, şi spune pe un ton hotărât şi egal "Mai tale". Aşa că mă execut şi măresc balansul. Tot nu-i destul. Nu reuşesc să satisfac exigenţa instantanee şi arzătoare a fiului meu.

Mă uit cu atenţie la David şi încerc să-mi dau seama dacă are un simţ critic dezvoltat. O să se supere nevoie mare, pentru că nu-i îndeplinesc cum trebuie dorinţele. Nu ştiu oare că, pe cât de repede cere, pe atât de repede uită? Sau aşa mi se pare mie când începe să plângă. Atunci îl iau în braţe şi-l balansez şi-l învârt sau îl salt în sus. În câteva secunde, plânsul se transformă în râs, ca şi cum supărarea nici n-ar fi existat cu câteva clipe înainte. Mare minune. Noi nu ne mai putem schimba atât de iute stările, aşa cum o fac copilaşii noştri. Stăm şi ne înecăm în tristeţe, până devine autocompătimire şi acea bucurie a stării de tristeţe din care nu mai poţi ieşi, pentru că te autocompătimeşti şi, dacă tot nu eşti fericit, să fii fericit în nefericirea ta, aia care nu-i decât a ta, imperiul tău de neatins. În care eşti singurul stăpân. Cât timp să zaci în el şi în fericita nefericire? Mă uit încă o dată la Daviduţ şi văd cum râde, iar lacrimile supărării încă îi mai curg pe obraji, lacrimi aproape uscate, care acum sunt doar o amintire, trecutul. Trecutul atât de apropiat. Ca şi cum timpul la el s-ar scurge mai repede. Nu ştiu dacă o să ţină la supărare, dar zâmbetul larg aşezat pe chipul lui îmi şterge orice urmă de îndoială. Îmi spune că gata, necazul a dispărut şi vi