EDUCAŢIE În ultimii ani, mecanismul de finanţare a învăţământului superior din România a adus resurse mai multe, deşi schimbările de alocare de bani au survenit invers: mai întâi s-a introdus sistemul de finanţare pentru universităţi, dar nu şi pentru sistemul preuniversitar. Sursa: Adi Paclisan

Aceasta este concluzia unui raport al Societăţii Academice din România dat publicităţii astăzi.

Potrivit documentului, „finanţarea per capita în universităţi a acţionat în bună măsură ca un stimulent nepotrivit, la momentul nepotrivit; deci nu e de mirare că au prevalat consecinţele negative (neintenţionate)”.

Astfel, România, care avea în 1990 una dintre cele mai mici rate de studenţi la mia de locuitori, a cunoscut o expansiune la acest nivel, mai ales prin prisma interesului universităţilor de a-şi mări numărul de candidaţi la admitere.

„Rata de cuprindere a crescut repede, dar fără ca universităţile să fie realmente pregătite să răspundă cu resurse adecvate, în special resurse de competenţă”, se arată în cercetarea SAR. Pasul de predare era în urma nivelului european, mai ales din cauza faptului că profesorii nu avuseseră acces la pregătirea internaţională.

Cu un astfel de fenomen s-a confruntat şi Europa de Vest, o dată cu „masificarea educaţiei şi democratizarea diplomelor”. „Însă, ca în multe alte privinţe, în România totul s-a petrecut mai brusc, în spaţiul a doar zece ani, ceea ce face tendinţa mai vizibilă. De aici, erodarea calităţii şi cunoscutul fenomen "curs cu 300 studenti", se arată în document.

Calitatea cade în competiţia dintre universităţi

Fenomenul era probabil inevitabil, dar introducerea prematură a finanţării per capita în sistemul universitar a funcţionat exact ca o politică fiscală prociclică, ce stimulează avântul economic exact atunci când creşterea este deja foarte rapidă.

„Aşa se face că în loc de o competi