La Geneva intră între obiectele firescului cotidian: cine circulă toată ziua prin vieille ville (străzi înguste, zone pietonale și doldora de lume la orice oră) se folosește nu de bicicletă, ci de ...trotinetă. Trotineta pentru adulți, pe care alunecă (uneori fac slalom printre pietoni, cu ușurința unor patinatori foșnind pe incredibila catifea a asfaltului) funcționari în costume antracit, profesori în khakis și pulovere un peu trop portés; trotineta pentru adulți pliată cu zgomot sec cînd intri în magazin sau în tramvai nu are nevoie de parcări, ci devine un soi de umbrelă închisă, într-un design postmodern. Gracilă, eficientă, oțelită, gri, silențioasă. Spre deosebire de cele copilărești, colorate, cu roți mari, zdrăngănind fericite, dotate cu autocolante manga și discuri fluo pe roți... Semn de afecțiune, lungul trotinetă a devenit în limba cotidiană trot.

După ani de iubire discretă și lungi despărțiri, trotineta mea geneveză a venit după mine la Cluj: la fel de neagră, elegantă, ergonomică... Vara asta ne-am domesticit una pe alta, căutăndu-ne drum prin ceea ce s-ar numi „orașul românesc mare, standard, destul de renovat în anii din urmă”. Eu speram să mă vindece de nostalgia copilăriei petrecute într-un cartier de pe malul Someșului clujean, unde străzile erau plate și puteam să mă „dau” cu tot ce avea roți: trotinetă, bicicletă, role. În vacanțe nu mă descălțam de role cîte o zi întreagă: nici scările blocului, nici scîndurile bătrînești ale podului de sub Cetățuie nu mă speriau. Intrarea mea în adolescență a coincis cu mutarea pe dealul cel mai abrupt pe care îl acoperă orașul; acolo rolele și bicicleta nu „țin”. Rupturi existențiale radicale. Cu consecințe: ca să o iau pe geneveză la plimbare, trebuie mai întîi să o urc, pliată, în autobuzul care coboară Feleacul (bară la bară, în orele de vîrf). Mă instalez apoi pe una din panglicile străzilor pa