O cheama Pia si este un iepure.
As putea sa va spun ca este mare, gri, are ochi frumosi, ca de domnisoara, si o codita prea mare, in comparatie cu corpul, dar va voi lasa sa va ganditi la ea ca la orice alt iepure, sa vi-o inchipuiti asa cum doriti.
Am cumparat-o din piata, desi imi doream un iepuras alb, cu ochii rosii, dar nu mi-a mai parut rau dupa ce am luat-o in causul palmelor. Cand am mangaiat-o, am simtit ce simti cand iti iei copilul in brate, o imensa bucurie, amestecata cu surpriza pe care ti-o rezerva viata. Nu stii cum sa reactionezi, dar te gandesti ca pana ajungi acasa o sa-ti dai tu seama cumva...
Am mai avut iepuri, dar, pentru ca stau la bloc, nu au putut fi decat varatici. Copil fiind, pe timpul vacantelor, mi s-a permis sa am grija de un animalut, nici prea mare, nici prea mic, care sa nu faca multa mizerie si sa nu fie prea greu de ingrijit. Au fost si albi, cu ochii rosii, au fost si negri, dar, fara exceptie, au devenit cu totii piei asternute frumos, pe cate un scaunel. Evident ca eu nu am mancat niciodata din apetisanta friptura prin care iepurele isi lua adio de la familia noastra. Mi se parea ca mi-ar tipa din burta. Desi ei nu tipa decat cand sunt taiati.
Pia a crescut toata vara, avand mereu la dispozitie cea mai proaspata iarba si cele mai bune ramuri de salcam. Primea in fiecare seara si o bucata de paine, pe care o savura tacticos, ca pe o prajitura, apoi venea si se cuibarea pe bratul meu. Ii placea sa o mangai, tot atat de mult cat imi placea si mie, dar niciodata nu a cersit iubirea, cum fac cainii sau pisicile. Inchidea doar ochii de placere si se lasa iubita.
La inceput, nu a avut un nume, era doar un iepure ce nu-si gasise inca locul in lumea noastra, dar dupa ce fiica mea a inceput sa o cheme asa, Pia, incet-incet, venea in intampinarea ei. Intai venea la gard, adulmecand curioasa surpriza ce i-o
