Societatea moldavă se află în faţa unor alegeri cruciale. Mai mult decât preferinţa pentru un partid, ele înseamnă opţiunea între trecut şi viitor, între europenizare şi transnistrializare, între un model de viaţă caracterizat de stabilitate, prosperitate şi justiţie socială şi un tip de organizare combinând capitalismul de pradă cu autoritarismul sovietic.

În funcţie de orientarea lor, partidele moldave trebuie să prezinte cetăţenilor o alternativă corectă. Aceasta este politică, iar nu geo-politică, atât timp cât viitorul moldovenilor depinde de ce vor face acasă, iar nu de cine le-ar fi protectorul extern. Spre a alege bine, cetăţenii vor trebui să observe că nu ameninţarea externă este problema, ci dezbinarea internă, respectiv lipsa unei agende naţionale circumscrisă de o identitate naţională asumată. Moldova care priveşte spre Moscova şi cea care tânjeşte spre Bucureşti, Moldova oligarhilor tot mai bogaţi şi cea a săracilor tot mai numeroşi, Moldova celor plecaţi să îşi caute norocul prin lume şi a celor care nu au decât să îşi aştepte sfârşitul acasă, Moldova celor însetaţi de schimbare şi cea a înspăimântaţilor de formele fără fond trebuie să găsească drumul sintezei, eliberate de temeri iraţionale. Asemenea temeri sunt moartea unităţii şi modernităţii.

România a fost primul stat care a recunoscut autodeterminarea Moldovei. O Moldovă independentă a apărut a fi preferabilă uneia sovietice. Spre a se debarasa şi de identitatea, iar nu doar de dominaţia sovietică, Moldova putea şi trebuia să se dezvolte ca stat civic şi multicultural apt a se integra astfel naţiunii cosmopolite în curs de organizare ca Uniune Europeană. Acolo ar fi urmat să se reîntâlnească românii din dreapta şi din stânga Prutului.

Recunoaşterea a avut loc în hotarele moştenite de la URSS. A nu le recunoaşte era egal cu a nu recunoaşte secesiunea faţă de URSS