Ma numesc Raluca Teodoru, am 35 de ani si as vrea sa vorbesc despre suferinta mea zilnica.
Chiar daca ies din casa cat de cat bine dispusa, pana seara mi se intipareste pe fata o expresie de suferinta pentru bietele animale fara stapan care sufera groaznic de foame si, mai ales, de sete. De multe ori, am cu mine in geanta o sticla cu apa si un vas. Ceea ce este mai rau, e faptul ca ceilalti oameni nu pot intelege, chiar rad de acest obicei al meu. Dar crezul meu este acelasi, chiar daca nu sunt inteleasa. Si aceste fapturi sunt lasate pe lume de Dumnezeu, au dreptul la viata ca si noi, oamenii. Cred ca numai atunci ne va fi bine, cand vom avea grija de tot ce este in jurul nostru: plante, vietuitoare, mediu inconjurator...
Aceste convingeri incerc sa le transmit si elevilor mei, iar ei imi povestesc zilnic faptele bune pe care le fac, ajutand aceste fiinte nevinovate ca si ei, copiii.
Locuiesc la bloc si nu pot creste multe animale. Acum aproape doi ani, am luat din fata blocului un motanel mic, pe care l-am crescur cu pipeta. Acum este mare, cam alintat, dar oricat as fi de suparata, cand ii dau un dop si vad cum se joaca, ma face sa rad. In primavara, am reusit sa salvam de la moarte un caine orb, care a pazit toata iarna un chiosc de ziare, dormind pe pamant. I-am mai pus cate o cutie de carton, dar oameni rai i-o rupeau. A racit foarte tare la plamani, fiind orb se descurca mai greu, iar ceilalti caini ii furau mancarea. Sotul meu l-a dus la Facultatea de medicina veterinara, acolo a gasit un medic foarte cumsecade, care i-a facut un tratament bun, cu antibiotice. Acum este sanatos, i-am gasit o curte pe care o pazeste "ca pe ochii din cap", ne iubeste si ne recunoaste dupa miros. Vreau sa va marturisesc ca am simtit o bucurie imensa ca l-am ajutat sa traiasca. Mergem zilnic sa-l hranim, nimic nu mi se pare greu cand este vorba de o biata fa
