Ideea de monografie stă pe un set de presupoziţii ce trebuie conştientizate. Mai întâi, prin însuşi faptul că tratează un singur autor, izolându-l prin aplicaţia sa, geloasă de concurenţă, monografia îşi declară credinţa (legitimă) în unicitatea operei şi autorului, dar mai ales în unitatea acestora două. Or, această declaraţie este una destul de gingaşă, susceptibilă de naivitate în epoca de dup㠄moartea autorului şi naşterea cititorului“. Orice urmă de îndoială cu privire la indisolubila şi univoca relaţie între „creator“ şi „creaţie“ este exclusă din definiţia tradiţională a monografiei. Se ignoră faptul că în procesul scrierii nu este implicată doar luciditatea constructivă a scriitorului, ci şi activitatea fantasmatică a acestuia, ca şi o serie întreagă de automatisme ce scapă individului, provenind din no mans land-ul abisal al scriiturii. Mulţi scriitori moderni, şi Blecher a fost unul dintre aceştia, au exprimat rezerve cu privire la înţelegerea creaţiei ca producţie unilaterală şi „autoritar㓠de sens.

În plus, prin structura ei tradiţională („viaţa şi opera“), monografia leagă realizările literare ale unui scriitor de biografia acestuia, părând astfel să cedeze în faţa „reprezentării unei subiectivităţi productive ancorate în conceptul idealist de geniu“1. La modul romantic, scrierile autorului sunt definite ca nişte „întâmplări ale fiinţei“ acestuia, viaţa devine o promenadă printre entelehii, a cărei singură finalitate este consemnarea revelaţiilor existenţiale într-o operă ce depăşeşte şi anulează simpla coerenţă biografică. Un alt imperativ al cercetării literare din secolul XX este lăsat astfel deoparte: independenţa textului faţă de autor, apărată de noua critică americană, sau divorţul între biografia artistului şi identitatea depersonalizată a autorului, proclamat de Proust în Contre Sainte-Beuve. Nu uităm că şcolile de inspiraţie psihana