Aparent, apocalipsa este cea mai dramatică ruptură posibilă. Cuvântul "apocalipsă", provenit din limba greacă, se traduce prin "acţiunea de a dezvălui, de a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu".
Semidoctismul cultural, ştiinţific, teologic, metafizic naşte apocalipse de vodevil. New Age-ismele apărute precum ciupercile după ploaie revendică apocalipse la kilogram - mai nou: în anul 2012. Pseudo-ocultismele îşi imaginează apocalipse de gaşcă. Politicianismul mimează apocalipse de catifea sau, dimpotrivă, asemeni bătăilor dintre cocoşi. Mass-media vând aproape zilnic apocalipse în prime time. Cercetătorii văduviţi de conştiinţă făuresc apocalipse care vor candida la Premiul Nobel. Versantul fandosit al societăţii civile se mândreşte cu apocalipse politically correct. Profeţii sexului fără limite doresc apocalipsa oricărei familii. Obsedaţii IT tastează apocalipse declanşate din spaţiul virtual. Fundamentaliştii de pretutindeni, din toate religiile, prepară o salată din toate acestea - strecoară un strop de doctrină, alte câteva de prostie & frustrare - şi cobesc apocalipse second-hand...
Pe măsură ce limitele (auto)cunoaşterii se extind, obsesiile discursului apocaliptic se îndepărtează de abordările semidocte. Ultima nebunie, cea legată de anul 2012, care, zice-se, a fost prevăzută cu secole în urmă de mayaşi, este la fel de hilară. După câţiva ani, timp în care au vândut binişor o sumedenie de cărţi şi alte produse mediatice pe această temă, aşa-numiţii specialişti o dau la-ntors: vezi Doamne, anul 2012 nu e chiar bătut în cuie, Apocalipsa poate veni şi ceva mai încolo cu 3-4 sau 20 de ani. Desigur că nebunia este coroborată cu cele mai noi previziuni NASA legate de activitatea solară sau de vreun asteroid mai obraznic care poate lovi Terra.
Din perspectivă creştină, însă, "apocalipsa" se referă la evenimen
