Ultima parte a trilogiei cinematografice bazate pe romanele jurnalistului suedez mută vortexul acţiunii în spital şi tribunal.
Binele învinge arareori în filmele europene. Dacă e vorba de filme de artă, deja ai trecut demult de punctul în care să îţi mai pese ce învinge. Miza e în altă parte. În dozajul de atmosferă, studiu de personaj şi sutură a spectatorului realizată prin alte mijloace decât cele morale, în majoritatea cazurilor.
Trilogia lui Stieg Larsson este literatură de consum - binele trebuie să învingă -, şi cei doi regizori care s-au ocupat de transpunerea ei pe marele ecran au preferat să "consume" şi să dea la rândul lor la "consumat" fiecare altă parte. Nivelul cel mai ridicat l-a avut prima peliculă. Cea de-a doua, regizată de Daniel Alfredson, a fost un hibrid nefericit de reminiscenţe ale unui studiu de personaj cu elemente de acţiune, dozate cu neîndemânare.
"Castelul din nori s-a sfărâmat", ultima parte, realizată tot de Alfredson, demonstrează că regizorului i-a venit mintea la cap, dar tot nu până la nivelul "Bărbaţilor care urăsc femeile".
Conspiraţia, bat-o vina!
"Lisbeth (Noomi Rapace) este internată în spital şi aşteaptă procesul pentru trei crime atunci când va fi externată. Mikael (Michael Nyqvist) trebuie să-i dovedească nevinovăţia. Între timp, Lisbeth îşi planifică propria răzbunare împotriva oamenilor care au adus-o în această situaţie".
Sinopsisul "Castelului…" e cel puţin zgârcit, deoarece apare un flux nou de personaje. Afli de existenţa unei reţele malefice de spioni, numită "Secţiunea", dar acum accentul s-a deplasat: nu mai eşti bombardat cu "binefacerile" pe care le au membrii ei la activ - trafic de persoane, pedofilie, tortură, deţinere ilegală, omucideri, fel şi fel de abuzuri -, ci cu parcursul labirintic al celor care vor să îi facă să plătească pentru cri
