Boris Elțîn (primul președinte rus ales în mod democratic) – aprilie 2007, Egor Gaidar (părintele ”terapiei de șoc”) – decembrie 2009, Viktor Cernomîrdin – noiembrie 2010. Rusia și-a petrecut ”ultimul mohican”, cel mai longeviv prim-ministru în istoria Rusiei post-sovietice, record ce poate fi bătut de actualul șef al executivului dacă va decide să nu revină formal la Kremlin in 2012. Cernomîrdin a fost un personaj politic cheie pentru politica rusă internă dar și internațională pe parcursul anilor 90. El a condus țara în cea mai dificlă perioadă a tranziției (1992-1998); Rusia lipsită de coordonate pshihologice, mândră și irascibilă, contradictorie și imprevizibilă. Deozrientare identitară în Rusia s-a suprapus cu conjunctura economică defavorabilă (prețul petrolului a variat între 11 și 23$ pe baril). Nu este deloc ușor să guvernezi în astfel de circumstanțe.

Mulți îl judecă prin prisma mandatului, deseori tensionat, de ambasador în Ucraina între 2001 și 2009. Alții își aduc aminte de Gazprom (al cărui director executiv a fost între 1989-1992) și corupția cronică la nivel înalt în perioada cât a fost primul-ministru. Ambele tabere mai invocă limbajul său destul de colorat și expresii memorabile care au devenit uzuale în discursul politic și preluate rapid de comentatori (”am dorit să fie cât mai bine, dar a ieșit ca de obicei”). Fără îndoială Cernomîrdin nu a fost perfect, a comis multe erori. Dar cine nu le-ar face în circumstanțe de derută politică, economică și socială ce a cuprins Rusia în anii 90. Totodată, în viața fiecărui politician sunt momente de cotitură când deciziile luate îl definesc nu doar ca om de stat, dar și ca persoană. Cel puțin trei astfel de momente merită menționate.

Criza ostaticilor din Budionovsk în 1995. Rebelii ceceni, conduși de Șamil Basaev, în urma unui raid rapid, în regiunea Stavropoli, preiau controlul asupra spital