Un oficial al celei numite "sora noastră mai mare", în anii în care România se înfiripa ca stat modern, cere "vigilenţă" în legătură cu acceptarea ţării noastre şi a Bulgariei în Spaţiul Schengen, la data propusă - 27 martie 2007. Mai mult, secretarul de stat Pierre Lellouche le spune deputaţilor francezi că "suntem (noi, adică Guvernul francez) favorabili unei amânări a acestei decizii cel puţin până la raportul Comisiei privind aplicarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV), din vara lui 2011".
Franţa - al cărei preşedinte, Jacques Chirac, insista să fim desemnaţi candidaţi la NATO încă din 1997 şi al cărei Parlament ratifica în unanimitate Tratatul nostru de aderare la UE - nu ne mai susţine pe o ultimă sută de metri a parcursului nostru european. Fără să fi intervenit vreo scânteie de tensiune între Paris şi Bucureşti şi nici măcar plângeri ale companiilor franceze că îşi aşteaptă plata datoriilor, precum cele cu care a venit cancelarul german.
Aceeaşi Franţă ai cărei oficiali nu ezitau să-şi exprime încrederea în România, în 2005-2006, ani în care destui alţii se îndoiau de capacitatea de a intra în UE fără "clauză de salvgardare". Însă, la fel ca în problema rromilor - presaţi să accepte repatrieri voluntare, deşi nu existau dovezi că cei ale căror cocioabe demolate se fac vinovaţi de infracţiuni ce ameninţă "siguranţa" Hexagonului - nici de data aceasta, Parisul nu înaintează argumentele temeinice.
Lellouche se plânge de faptul că "frontiera româno-moldovenească este, în continuare, controlată deficitar din cauza acordării cetăţeniei române moldovenilor". Dar ce legătură concretă poate exista între cele două planuri? Se poate argumenta că, "fraternizând" cu viitorii cetăţeni români de dincolo de Prut, poliţişti de frontieră de dincoace de râu nu-şi vor mai face datoria?
Sau, poate, cutează Lellouche să spună pe ocolite un lucr
