Despre prima ediţie a Postmodernismului românesc s-a scris cu înverşunare. Poate şi fiindcă, omeneşte, pe cei mai mulţi dintre comentatori i-a speriat amploarea radicală a conceptului. (Nu cred, pur şi simplu, că putem vorbi, la aceştia, despre o inaderenţă de fond, atâta vreme cât ea s-a manifestat oarecum pe genunchi, în paginile revistelor culturale.)

Dar şi pentru că Mircea Cărtărescu practica acolo un gen de critică literară absolut diferită de cea în spiritul căreia se formaseră ei: serioasă, însă fără comode pretenţii de obiectivitate, bine orientată valoric, însă fără a face caz de criteriul estetic, generoasă, însă neîngăduindu- şi familiarităţi exagerate. De altfel, nici cu articolele teoretice ale lui Mircea Cărtărescu însuşi Postmodernismul românesc nu are prea multe în comun. Distanţa de la manifestele generaţioniste din anii optzeci la cartea de peste un deceniu şi ceva e enormă.

Cărtărescu nu se anticipează decât în mică măsură, în sensul că rămâne consecvent opţiunilor iniţiale, şi nu se reciclează chiar niciodată. Din punctul acesta de vedere, Postmodernismul românesc e aproape un obiect analitic neidentificat. Ceea ce, deja, constituie o probă a calităţii. Cu atât mai mult cu cât alte încercări similare (semnate de Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Carmen Muşat, Andrei Bodiu sau Radu Andriescu) păstrează, toate, dincolo de numeroasele observaţii inteligente, un aer ready made. Or, tocmai de aşa ceva are a se feri orice carte de critică literară care intenţionează să fie mai mult decât o simplă dare de seamă filologică.

E prea puţin important dacă Postmodernismul românesc e inatacabil la nivel de amănunt sau dacă autorul său mai e, astăzi, la fel de convins ca acum un deceniu de capacitatea de diseminare a conceptului în sine. Ce contează e ca ficţiunea teoretică, aşa cum corect o numeşte Paul Cornea pe ultim