E tristă ţara, rămân copacii fără frunze, bate vânt de iarnă viforoasă, apele curg de la vărsare spre izvoare, Soarele refuză să mai răsară, iar lumina - vai! - nu mai vine de la răsărit. Până şi paserileceriului zboară îndoliat şi ciripesc tristeţe, căci întreaga natură se alătură supărării revoluţionare a lui Ion Iliescu. Da, recunosc: în nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care ne-a hrănit cu gloanţe, glasnost şi perestroika în decembrie '89! Staaaaau acum şi scriu ce-mi trece prin tărtăcuţă (inclusiv că Ion Iliescu a condus o echipă de asasini sângeroşi în sfintele zile ale Revoluţiei române) pentru că mi-a dat el - da, el şi numai el! - şansa de a trăi în libertate. Nu mi-a cusut gura, nu mi-a încătuşat pixul, nu mi-a arestat tastatura, deşi a fost preşedinte vreo trei mandate şi jumătate. Nici măcar nu m-a împuşcat în decembrie '89, chiar dacă ortacii săi vocali m-au chemat să-mi apăr facultatea, m-au înarmat cu pistol-mitralieră şi m-au adus la Televiziune.

Ion Iliescu zice aşa: „E regretabil că sunt printre noi oameni cu minţile rătăcite care ponegresc istoria noastră recentă. Asta face Cartianu: ponegreşte istoria noastră recentă!". Vai, vai, vai... Am îndrăznit să-i ponegresc pe cei care au trimis la moarte aproape o mie de oameni... Întrebare: ce-aş putea face ca să nu mai exist „printre noi", adică printre ei? Să emigrez? Sau să mai trec o dată pe la Televiziune, la următoarea Revoluţie? Aştept programul ei - luna, ziua, ora - şi garanţia că Brateş va fi moderator, Brucan va fi deshumat şi pus „la butoane", la etajul 11 al TVR, iar la comanda Armatei va fi instalat - de către patriotul Iliescu - scheletul-spion al generalului Militaru. „E păcat că aveţi asemenea colegi în redacţia ziarului «Adevărul»", îl compătimeşte Ion Iliescu pe reporterul Cristian Delcea. M-am uitat ieri la Delcea: era trist, răvăşit, abătut. Era evidentă s