Încercaţi să număraţi de-a lungul unei zile toate întâlnirile cu oameni care înjură, îmbrâncesc sau se uită îngrozitor de urât.
Faptul că unii mai şi scuipă din tot sufletul lor de ortodocşi e deja un amănunt rozaliu şi nevinovat pe lângă valurile de ură faţă de aproape pe care le emană continuu cei din jurul nostru. Ei, cam câţi indivizi cu spume la gură (pe interior sau pe exterior) vă ies la numărătoare? În trafic, la lucru, în magazine, la film, pe stradă, oriunde îşi pot găsi un paratrăsnet în mulţimea de capete aplecate.
Priviţi atent, încercaţi să ţineţi pasul. De câte ori se răsteşte măcar cineva la voi, de câte ori vă simţiţi ca într-un reality-show sado-maso, în care nimeni nu scapă nepedepsit? Problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei este totalmente exclusă. Cineva trebuie să-ţi aplice corecţia, fie că e vorba de un şofer, un poliţist, rudele apropiate, un funcţionar, o infirmieră, o vânzătoare sau un şef complexat şamd. Dar nici noi nu suntem îngeri, nu? Şi noi greşim: uite ce feţe avem, uite cum mergem, uite cum suntem îmbrăcaţi, uite ce privire şi ce haine colorate avem, uite cum ieşim din casă ca să ne spulbere un cretin pe trecerea de pietoni, uite cum îi scoatem din minţi pe oameni, pentru simplul fapt că le ieşim în cale.
Partea de unde jocul acesta de strategie încetează să mai devină amuzant este momentul în care înţelegem că unii iau totul foarte personal, poate şi pentru că nu mai au încotro de foarte mult timp. Fundalul e crucial pentru întreţinerea şi dezvoltarea acestei stări de depresie şi furie generală. Haine posomorâte, negre, gri, maro, albastru- miliţian. Privirea în jos, o ţigară puturoasă mereu aprinsă undeva la îndemână, muzică proastă dată tare la un aparat prost, lumină chioară şi rece. Nenumărate cartiere de blocuri sinistre, cu ferestre mici de la care se aruncă gunoaie peste haitele de câini şi
