Mă înduioşează observaţiile care vin din diverse azimuturi: ţara arde şi baba se piaptănă.

Adicătelea: pe noi ne omoară prezentul şi tu te ocupi de trecut! Urmează, invariabil, sfatul părintesc: ce-a fost, a fost; hai să vedem ce facem de-aici încolo.

Mă bucur că, prin cartea „Crimele Revoluţiei", pe care o lansez joi la Târgul internaţional Gaudeamus, am ocazia să-i dezamăgesc o dată în plus pe adepţii îngropării trecutului după modelul pisicii: tragi ţărâna peste rahat, te speli pe lăbuţe şi eşti curat ca lacrima. Am auzit că unii mă consideră obsedat - de Ion Iliescu, de Revoluţie, de mineriade, de morţii care nu trebuiau să fie morţi. Îi asigur că sunt mai ancorat în realitate decât mulţi dintre ei. Dar - fir-ar să fie - nu pot despărţi prezentul de trecut, efectul de cauză. Imaginaţi-vă un bărbat şi o femeie care vor să întemeieze o familie. Bărbatul îşi omoară viitorii socri, le incendiază gospodăria, le trece prin foc şi sabie jumătate din rubedenii, iar apoi se prezintă senin în faţa femeii şi îi spune că vrea s-o ducă la altar. Aşa ceva nu există! O familie nu poate fi întemeiată pe crimă, cu atât mai puţin pe crimă nepedepsită.

România ultimilor 21 de ani a fost construită nu pe fundaţia de beton a dreptăţii, ci pe un cimitir al ororilor. La temelia ei au fost aşezate oasele a peste 1.000 de oameni. De la manifestanţii împuşcaţi de trupele ceauşiste până la înşişi soţii Ceauşescu. Pentru cei 159 de morţi trecuţi în dreptul dictaturii am avut zeci de condamnaţi, ultimul dintre ei aflându-se şi acum după gratii: generalul Stănculescu. Pentru cei 957 de morţi şi peste 3.000 de răniţi de după Ceauşescu nu avem niciun vinovat. Nicio sentinţă. Ba nu, am avut câteva condamnări răzleţe, dar au fost graţiate prompt de Ion Iliescu, pe când era preşedinte.

Am avut şi 1.104 terorişti prinşi, mulţi dintre ei vorbitori de limba rusă, dar s-au