Se pare că, într-un final, Crin Antonescu a înțeles măcar o parte din regulile boxului: degeaba lovești într-un adversar căzut și asta după ce arbitrul a dat stingerea. Nu ai cum să obții ceva în plus: cel mult niște fluierături de la galerie. Iar un PDL care mizează pe Falcă pentru președenția partidului, pe Udrea ca șef și candidat la Primăria București și care îl reconfirmă cu 97% pe Solomon ca șef de filială e la pământ și nu are cum să se ridice, oricât ar gesticula și ar striga pe marginea ringului Baconschi ori Cristian Preda. E drept, situația e ciudată, pentru că arbitrul nu a dat încă stingerea, chiar dacă a trecut cu numărătoarea nu de 10, ci de o sută și ceva.

Adversarul real se află însă în colțul roșu, la propriu și la figurat, și nimeni nu se sinchisește să-l împiedice să-și construiască ”un sistem mai bun ca al lor” (în ce sens ”mai bun”, se știe încă din dimineața de 7 decembrie 2009). Nederanjat de cineva, Ponta a crescut aproape liniar până în momentul ultimei moțiuni de cenzură. Avântul luat l-a făcut să se împiedice, dar redresarea e rapidă, iar problema cea mai mare nu vine din faptul că Ponta și PSD cresc, ci că acest lucru se întâmplă fără a avea oponenți reali, fără a exista vreo presiune externă. În aceste condiții, PSD nu are niciun motiv să se reformeze, baronii locali (și centrali) pot dormi liniștiți: nu există niciun motiv ca Ponta să deschidă un război cu ei, atâta vreme cât lucrurile merg pe calea cea bună.

Agresivitatea din ultimul timp a lui Crin Antonescu la adresa lui Ponta și a PSD nu poate fi dăunătoare. Ponta și PSD sunt vulnerabili, atâta vreme cât defilează tot cu vechea gardă: Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, Dragnea plus șefii din teritoriu. Venită târziu, dar nu ”prea târziu”, această presiune ar putea crea deranj în lumea prea liniștită la ora actuală a PSD-ului. Și, în condițiile în care alianța conjuncturală