În marea de unităţi sanitare insalubre, fără dotări şi cu medici prost pregătiţi şi plătiţi, există în România şi spitale curate, unde nimeni nu-ţi cere bani în plus. Sursa: EVZ
"Eşti galbenă şi în cerul gurii", a chicotit cu indulgenţă doctoriţa de gardă. Am înghiţit în sec când s-a crucit de nivelul foarte ridicat al transaminazelor, substanţe din sânge ce arătau clar că ficatul meu e blocat. (Transaminazele au devenit de atunci cel mai folosit neologism din vocabularul meu şi asemenea unui amant bine ascuns, am învăţat să fac totul pentru linişte lor: dorm, ţin regim, iau hepatoprotectoare). Nu-l condamnam, şi eu m-am blocat la auzul că am hepatită. M-am arătat vitează printr-un zâmbet. Niciodată nu mi-a fost mai frică de un halat alb.
Recunosc, că la fobia mea de spitale au lucrat sistematic articolele colegilor mei de breaslă. În mintea mea, spitalul nu putea fi decât murdar, fără medicamente, păzite de infirmiere nesimţite şi doctori nepăsători care stau permanent cu buzunarele deschise pentru ce pică.
M-am vindecat de prejudecăţi în zece zile în care pacienţii "cu experienţă" pot da mari dureri şi doctorilor tari de cap şi nu am cumpărat cu banul jos niciun zâmbet sau vreo umbră de atenţie de la vreo asistentă sau doctor. La Spitalul "Victor Babeş" din Bucureşti m-am vindecat de hepatită şi de boala de a arăta cu degetul laolaltă toată tagma doctoricească.
Frica de boală, într-un spital de boli infecţioase
Am urcat două etaje până la salonul de "hepatici", o cameră mare albă cu şase paturi cu lenjerie albă, care întruchipa fără greş expresia "ca la spital". Un aer cald sau poate doar ficatul meu obosit mă chema la somn. Pe patul din faţa mea, o ţigăncuşă slabă, cu ochii galbeni ca de păpădie, mă privea curioasă. "Eu te cunosc pe tine, stai pe lângă Hala Traian?". Am recunoscut. La două paturi distanţă, o f
