De când Vladimir Voronin a început să se clatine de pe scena puterii politice, la Chişinău au urcat în prim plan mai multe personaje de care s-au lipit speranţele oamenilor de mai bine. Sau măcar ale celor care or mai avea aşa ceva, care visează la o normalizare a situaţiei din Republica Moldova.
Vreun salt spectaculos al ţării din statutul de "cel mai sărac stat din Europa" ar fi o iluzie, mai ales în condiţiile adâncirii crizei economice pretutindeni. Însă a o preschimba din "paria" în interlocutor onorabil, atât în Vest (Bruxelles), cât şi în Est (Moscova), ar fi o speranţă legitimă a oamenilor.
Cu cât ar merge mai bine relaţiile cu cei doi poli de putere care atrag Moldova, cu atât mai bine le-ar fi locuitorilor ţării. Ar profita şi cei circa un milion care lucrează (ilegal ori legal, cu paşaport românesc) în UE, şi cei 500.000 care muncesc în Rusia, şi familiile lor, şi firmele care exportă către cele două pieţe. Or, în acest scop, ar fi nevoie de un lider frecventabil.
Nu de o caricatură de tiran ca Voronin, care a ordonat să fie bătuţi tinerii în secţiile de poliţie, doar ca să-şi amâne câteva luni plecarea ruşinoasă de la putere, cu tot cu borcanele de murături de la reşedinţa prezidenţială. Nici de un fost comunist cu faţă umană precum Marian Lupu, care nu a convins că nu ar fi un robot de o mai nouă generaţie decât Voronin, dar tot teleghidat de la Moscova.
În fine, se pare că nici Mihai Ghimpu - în pieptul căruia sigur bate în primul rând o inimă de român, abia apoi una de politician - nu este pe placul moldovenilor, căci nu mai mulţi de 10% creditează Partidul Liberal al său. Unul ca Ghimpu poate că ar fi schimbat cursul istoriei în vremea "Podului de flori" de pe Prut. Însă nu acum, când nevoile (dar şi aspiraţiile) materiale ale oamenilor de pe ambele maluri ale râului-graniţă au sufocat de mult impulsurile naţionale.
Mai r
