Istoria handbalului românesc a început cu un profesor de educaţie fizică din Sibiu, care a asistat, în februarie 1920, la primul meci demonstrativ de handbal în unsprezece, pe un teren de fotbal din Germania. Mai târziu, comuniştii au încercat să întipărească în mentalul colectiv ideea că „leagănul” handbalului românesc postbelic s-ar afla la Băbici, în judeţul Romanaţi, unde activa o echipă de „ţărănci-muncitoare”.

În primăvara anului 1990, profesorii şcolii generale în care învăţam au constatat cu surprindere că elevii se străduiau să imite un joc cu mingea pe care îl vedeau la televizor. Handbalul nu ne era, fireşte, necunoscut, dar echipa masculină a României făcea minuni la Campionatul Mondial. Reacţia a fost extraordinară: în curtea şcolii au apărut două porţi, mingile mici au luat locul celor de fotbal, iar regulile ne-au fost explicate temeinic. Aveam apoi să aflăm că România fusese de patru ori campioană mondială la masculin şi de trei ori la feminin, titluri care încununau zeci de alte performanţe internaţionale remarcabile. Ceea ce nu ştiam pe atunci era lungul drum parcurs de handbalul românesc de la „în acest sport nu avem viitor” (aşa cum s-a spus în 1958 despre echipa naţională masculină...) până la emoţionantele finale feminine de la Sankt Petersburg, din 2005 sau cea de Ligă a Campionilor de la Bucureşti, din 2010.

Handbalul, un sport „inventat”

La fel ca şi baschetul sau voleiul, jocul de handbal a fost inventat de un profesor de gimnastică. Doar că acesta nu preda la un colegiu nord-american, ci în Germania. Carl Schellenz (1890-1956) a adaptat, de fapt, jocul de fotbal. Primele echipe de „handbal” erau formate din câte unsprezece jucători, iar terenul era de dimensiunile celui de fotbal, ceea ce explică şi scorurile destul de asemănătoare. Însă ideea lui Carl Schellenz nu era cu totul originală. La sfârşitul secolului al