La începutul anilor ’90, un american cu origini japoneze descria în tuşe triumfale cursul implacabil al noii ordini mondiale garantate de SUA.

Francis Fukuyama credea că ideologiile nu vor mai provoca războaie, aşa cum, cu un deceniu înaintea sa, occidentalii se obişnuiseră cu ideea că imperiul sovietic va dăinui pentru totdeauna. Sfârşitul istoriei a refuzat, în ambele cazuri, să împlinească voluptatea discursurilor lansate de promotorii săi. El revine astăzi în prim plan, într-o lume în care timpul nu mai vrea să curgă altfel decât precum sângele năvălind într-o arteră descongestionată.

O vreme, România s-a bălăcit încurcată în apa călie a globalizării, după care a avut noroc, pentru că voinţa occidentală a fost suficient de puternică să ne tragă în vortexul său. De fapt, puteţi citi şi aşa: interesele occidentale. Nimic nociv în asta, până la urmă istoria s-a construit pe avantajele mutuale ale actorilor implicaţi. S-ar putea chiar spune că am beneficiat mai mult de această conjunctură fericită decât au făcut-o cancelariile străine care şi-au impus aici modelul democratic. Planul? Trenul în care ne urcasem prin intrarea în NATO şi Uniunea Europeană avea să nu se mai oprească niciodată, într-un circuit mereu ascendent pe axa Washington-Londra-Bucureşti. Apocalipsa binelui a refuzat însă, din nou, să împlinească voluptatea optimistă a visătorilor.

Tocmai ei, americanii pe care îi aşteptasem câteva decenii au început să-şi piardă virilitatea politică. Dezbaterea e acum omniprezentă, iar scurgerea masivă a documentelor diplomatice americane, venită pe filiera WikiLeaks, nu face decât să o alimenteze. Până când va mai dura supremaţia SUA pe scena internaţională? Până când Spania secolului al XVI-lea, Olanda celui de-al XVII-lea, Franţa celui de-al XVIII-lea şi Marea Britanie a celui de-al XIX-lea vor primi, în clasa selectă a hegemonil