E suficient să spui "birocraţie românească" şi deja începi să regreţi că ai abordat subiectul.
Mai bine îţi dai cu o măciucă în cap decât să ai de-a face cu ea, cu birocraţia carpato-danubiano-pontică. Ştiu, toţi cei care au avut de-a face cu insituţiile europene sunt gata să jure că nimic nu e mai cumplit decât birocraţia UE. Dar asta seamănă cu un soi de snobism: e la modă să te plângi, între două avioane, de standarde, directive, proceduri, acorduri şi alte reglementări UE. Şi pare, pur şi simplu, exagerat să faci asta aşteptând să-ţi vină rândul la un ghişeu unde ţi se spune, când îţi vine rândul, că ai greşit coada.
În România, adminstraţia publică (centrală şi locală) e reglementată de peste 165 de acte normative (şi lista creşte) care se suprapun, se contrazic sau, deşi sunt atât de numeroase, lasă adevărate viduri legislative (la care s-a ajuns fie din prostie, fie din interes). Dacă luăm în considerare, ca pe o fatalitate, corupţia din admi nis traţia publică din România şi îi suprapunem debandada legislativă avem imaginea unei capcane din care nu poate ieşi niciun om cu scaun la cap. Nu există soluţii logice, previzibile. Doar două variante există: ori te laşi păgubaş, ori dai mită, şpagă, peşcheş, bacşiş, plocon, şperţ, dai dreptul, uiumul, atenţia (nu degeaba există în limba română atâtea cuvinte care definesc asta).
An de an, instanţele din România au de judecat zeci de mii de litigii generate de prevederi neunitare, neclare, incoerente, disparate. Apar, paradoxal, sentinţe contrare pe aceeaşi speţă, toate legale (în funcţie de legea la care se apelează). Există legi modificate, remodificate, re-remodificate, care conţin, după atâtea îmbunătă ţiri, articole care se contrazic unul pe altul. Există norme de aplicare a legilor care ajung să răstălmăcească ceea ce, cum-necum, au votat parlamentarii. Debandada e supremă. Sit
