Pe Jazz l-am vazut prima data intr-o sala de sport, fugind de zor dupa o minge de baschet.

Un pui de dog german, splendid, cuminte si fericit. Stapanul lui, un cunoscut antrenor de baschet, tocmai participa la o emisiune despre animale si povestea despre tot ce facuse si traise Jazz pana atunci. Cu Jazz si stapanul lui eram vecini de bloc, asa ca adeseori ii vedeam pe afara, la plimbare, jucandu-se si bucurandu-se de toate cele. Pe fiul meu, baschetbalist si el, il stia de la antrenamente si meciuri, unde Jazz era nelipsit. Avea preferinte printre jucatori, pe fiul meu il adora, tremura de bucurie de cand il vedea si-i sarea in brate, plin de fericire!

Timpul a trecut, stapanul lui Jazz a plecat in alt oras, era greu sa-si gaseasca o gazda care sa-l accepte si pe Jazz, asa ca fiul meu l-a adus la noi acasa. Toate bune si frumoase, dar noi aveam in acea perioada trei pisici si a inceput o adevarata lupta intre Felix, primul motan, stapanul suprem al pisicilor si al casei, si Jazz. De fapt, cainele, in maretia si puterea lui, nu-l baga in seama pe Felix, dar acesta din urma il scuipa, sarea la el, de multe ori il gaseam cu botul plin de broboane de sange, de la zgarieturile pe care i le aplica motanul. E drept ca, daca si-ar fi pus mintea cu el, Jazz l-ar fi facut manusi pe Felix, dar era prea demn, prea destept si prea ingaduitor cu tot ce-l inconjura, ca sa faca asa ceva. Celelalte pisici reactionau prea putin la prezenta cainelui. Daca Jazz statea intins pe covor si dormea si treceai pe langa el, isi tragea instinctiv picioarele, sa ai loc, nu cumva sa deranjeze. Era plin de bun simt! Era o contradictie intre puterea, pe de o parte, si blandetea, intelegerea si linistea pe care le transmitea. Nu-i placea sa ramana singur acasa, in momentul cand erai la usa si vedea ca pleci, isi lasa urechile in jos, ochii ii erau tristi si parca-ti spunea: "Te rog,