Istoria nu reţine decât războaiele, crimele, trădările, căderile spectaculoase şi execuţiile sângeroase.

Sub amabila moderare a lui Ion M. Ioniţă, am participat marţi, 14 decembrie a.c., la un colocviu TV despre ceea ce ultimul număr al revistei „Historia" a pus în dezbatere sub forma unei întrebări incitatoare: „A fost cu adevărat Ştefan cel Mare un apărător al creştinătăţii?" A fost o confruntare, ca să nu-i spun ciocnire, de idei seducătoare nu numai pentru telespectatorii postului Adevărul TV, dar şi pentru noi, oaspeţii lui Ion M. Ioniţă. M-am convins o dată în plus de adevărul universal că se poate dezbate un subiect, o temă şi fără ca participanţii să se înjure de mamă şi, în momentele culminante, să-şi stâlcească mutra, spre încântarea telespectatorilor analfabeţi, satisfăcuţi astfel că şi oamenii cu carte îşi pot da poalele peste cap asemenea lor când se fac pulbere cu alcool falsificat.

S-au lansat în văzduhul mediatic al patriei numeroase idei îndrăzneţe care, dacă nu pot fi adevăruri absolute, au măcar rolul de a împunge inteligenţa lenevită de consumul de clişee pe post de somnifere. Dintre multe aceste idei, m-aş opri doar asupra uneia, a cărei importanţă o dă nota sa de generalitate.

Istoria reţine, dintre personajele publice de la un moment dat, mai ales bătăuşii. Am ajuns toţi trei la această concluzie după ce unul dintre noi, lector dr. Marius Diaconescu, autorul eseului pilon al dosarului din „Historia", a remarcat că Ştefan cel Mare a fost un erou naţional nu atât prin războaiele sale cu turcii, îndelung publicitate de manuale şi de filme, ci prin administrarea Moldovei. Într-o istorie românească definită prin vremuri ieşite din ţâţâni şi prin deliruri succesive, într-un cuvânt, prin neaşezare, Ştefan cel Mare are meritul unei domnii neîntrerupte de peste patru decenii, în timpul căreia Moldova a avut răgazul să se stabilize