Când venea iarna, stră-strămoşii noştri vedeau cum lumina soarelui scădea, cum vegetaţia se ofilea şi trăiau cu teama că soarele nu va mai reveni la strălucirea din timpul verii şi că plantele nu vor mai răsări în lipsa soarelui. Întristaţi şi puţin speriaţi, aprindeau în jurul caselor focuri mari, puneau torţe aprinse în vecinătatea uşilor şi aduceau în case crengi de arbori şi arbuşti "veşnic verzi", în tentativa lor de implorare a zeităţilor locale pentru a le aduce înapoi astrul binefăcător.

Aceste forme de invocare, venite din negura timpurilor, s-au transmis până în zilele noastre în aproape toate ţările pământului, împreună cu magia şi frumuseţea lor specială. Sărbătoarea "morţii" aparente a soarelui s-a stabilit de secole în jurul datei de 21 decembrie (solstiţiul de iarnă), când ziua este cea mai scurtă. Aproape toate popoarele recunosc această dată de "mijloc al iernii" ca pe o dată sacră, a renaşterii spirituale şi religioase a comunităţii lor. În Persia (Iran) se sărbătorea renaşterea zeului Mithra - zeul Soarelui -, prin aprinderea de focuri mari în toate gospodăriile oamenilor, iar în Egiptul antic, preoţii coborau în peşteri ca să invoce renaşterea zeului Osiris.

La aceeaşi dată, mexicanii şi peruanii sărbătoreau naşterea fiului Mamei Celeste. Romanii practicau sărbătoarea Saturnaliilor, care începea pe 19 decembrie şi dura şapte zile. Zeul roman sărbătorit era Saturn, considerat Tatăl Timpului şi identificat în zilele noastre ca unul dintre strămoşii lui Moş Crăciun. Alte culturi pretind că strămoşul lui Moş Crăciun ar fi Sfântul Nicolae - Sfântul protector al copiilor. Acesta obişnuia să cutreiere la jumătatea lunii decembrie prin aşezările oamenilor şi să se oprească la casele cu copii, unde lăsa daruri "dulci".

Se pare că această din urmă legendă a fost adusă în America de marinarii olandezi, stabiliţi în aşa-numitul Noul Amste