Foto: Cristian Marcu „Nu există nici un sistem de justiţie în interiorul UE care să fi făcut atâta rău vreunei ţări cât rău a făcut justiţia din România românilor şi României”. Citatul e deja celebru şi îi aparţine lui Băsescu. Citindu-l, mi-am adus aminte, pentru o clipă, de o glumă veche despre australianul care căpătase un bumerang nou dar nu putea scăpa de cel vechi. În cazul dat, preşedintele a promis cândva ţării o „justiţie nouă”, dotată cu ţepe, dar nu poate scăpa de străvechiul lui nărav de vătaf şmecher, care face imposibilă orice reformă reală şi cinstită în domeniu. De fapt situaţia din justiţie este nu numai gravă dar şi total diferită de ceea ce se încăpăţânează preşedintele să prezinte public de şase ani. Şi cum aprecierile mele personale pot fi privite cu suspiciune, cred că ar fi momentul să lăsăm să vorbească actele oficiale.
În 2004, România finaliza negocierile de aderare la UE pe toate cele 31 de capitole. În privinţa justiţiei, ţara se obliga să asigure independenţa magistraţilor, accesul la funcţii numai prin concurs şi accesul societăţii civile la actele de decizie ale CSM. În sensul acesta au fost finalizate trei legi importante privind statutul magistratului, organizarea şi funcţionarea CSM şi organizarea judecătorească. Normele din acele legi erau, practic, reflectarea cerinţelor UE, exprimate pe parcursul negocierilor.
După aderare, Traian Băsescu, cu concursul procurorului ceauşist, Monica Macovei, a transformat toată această construcţie în praf şi pulbere, încălcând şi ceea ce se negociase cu UE, dar şi principii fundamentale ale sistemelor moderne de justiţie. Pentru a folosi o expresie celebră a Monicăi Macovei, cei doi „şi-au făcut treaba” în ea de justiţie. Ideea fixă de la care a pornit politica băsesciană în domeniu a fost obţinerea controlului politic total asupra justiţiei şi magistraţilor ca instrumen