(Apătut în Dilema Nr. 308, 25-31 decembrie 1998)
- fragmente dintr-un jurnal de teren - 22 dec. 1987 - 6 ian. 1988 -
Deja de doi, trei ani, colindele şi colindătorii intraseră sub pămînt. În staţii şi vagoane de metrou, copilaşi blonzi şi tuciurii răcneau cîntece de stea, colinde, rugăciuni şi tot felul de prostii incatalogabile. Fără nici o hîrtie la mînă - cine ar fi riscat să mi-o dea? - pe 22 decembrie am camuflat un casetofon de trei kilograme într-o geantă de umăr, mi-am băgat microfonul pe mînecă în sensul cel mai propriu şi am plecat în teren. Şaisprezece zile, cîte cinci ore pe zi, am bîntuit prin metrou. Mi-a fost frică tot timpul. Mi-a fost frică cinci ore pe zi. Într-o singură situaţie, vreme de cîteva minute, am schimbat frica pe sentimentul pervers pe care ţi-l induce jocul cu riscul. Cu trei miliţieni în coastă am înregistrat un grup de copii, mă simţeam într-un film românesc prost cu ilegalişti comunişti care păcălesc Siguranţa.
Din nebunia de atunci au rezultat nişte casete audio înregistrate, evident, fişe şi un carneţel de notaţii zilnice. Voi prezenta cîteva pagini fără să schimb nimic.
Cazul numărul 8 Trei băieţi; îşi spun bozgori; veniţi de cîţiva ani cu părinţii din Ardeal la Bucureşti. Cîntă curăţel. Colindă în metrou din 1985. Anul trecut au colindat de la 15 noiembrie pînă la 6 ianuarie. Au cîntat mult şi prin tramvai. Acolo trebuiau să mai zică: "Foaie verde de piper,/ Să trăiască, dom' şofer!"/ Să trăiască şi maşina,/ Că n-a consumat benzina./ Şi ne-a dus şi ne-a plimbat/ Şi nu ne-a accidentat."
Spun că e mai bine în metrou pentru că este mai cald, înghesuială mai mică şi oamenii dau mai mulţi bani.
Observaţii generale Observ că grupurile de colindători au tot felul de reguli pe care le respectă. Un grup de colindători nu urcă în vagonul unde a apucat să urce alt grup. Dacă greşeala s-a comis, cîn
