Au apărut, aproape simultan, trei titluri înrudite: Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, convorbire între Umberto Eco şi Jean- Claude Carrière pe tema cititului în lumea actuală, Cărţile care ne-au făcut oameni, volum alcătuit de Dan C. Mihăilescu la Humanitas şi Care-i faza cu cititul, volum coordonat de Liviu Papadima, într-o colecţie gândită de Florentina Sâmihăian, la Editura Art.

Toate trei mi s-au părut pasionante şi sunt născute pe un fond de nelinişte: oamenii cărţilor încearcă să-şi transmită tradiţia şi să-şi împărtăşească experienţa oamenilor computerelor.

Nu împărtăşesc neliniştea cu privire la soarta cărţii. La fel ca Umberto Eco, cred că obiectul numit carte este „ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură”. Şi e greu de presupus că ne vom lipsi vreodată de linguri şi linguriţe. A trăi într-o lume fără cărţi mi se pare la fel de ciudat ca încercarea de a mânca supa sau îngheţata cu degetele.

Ce-i drept, am crescut într-o casă în care la nord, la sud, la est şi la vest dădeai de biblioteci. Cartea e amestecată în cele mai vechi şi mai variate amintiri ale copilăriei mele. E un noroc să copilăreşti la Braşov: oraşul şi împrejurimile sunt, la vârsta descoperirilor, un mare roman de aventuri. Întâmplările neaşteptate stau pe-aproape, pe dealuri şi în munţi, pe străzi şi-n zidurile cetăţii. Am avut încă o şansă: un grup (fratele şi verii mei) cu care am profitat de toate clipele libere ca să explorăm mai întâi bătrâna şi misterioasa noastră casă, apoi vechiul burg şi, în fine, munţii dimprejur. Nu ne lipsea aşadar aventura în viaţa reală, ca să avem nevoie de ea şi în cărţi. Dar, cumnecum, am descoperit-o şi pe aceasta, deodată cu cea reală, astfel încât abia mai pridideam să le trăim pe toate, amestecând litere