Încorsetat în ideologia sovietică şi în tensionatele relaţii dintre Est şi Vest, discursul comunist a căutat o formă de propagandă fină şi pe înţelesul maselor. În acest demers, desenul satiric s-a dovedit a fi nu doar un instrument util, ci mai ales unul subtil, de manipulare a celor mulţi, de vreme ce avea acces la emoţiile, sentimentele şi prejudecăţile populaţiei. Grafica ideologizată şi-a jucat, astfel, rolul ei, bine stabilit, în lupta dintre Binele comunist şi Răul capitalist.
Distrugerea României monarhice, dizolvarea pluripartidismului şi racordarea la politica internaţionalistă a P.C.U.S. au permis regimului comunist din Republica Populară Română să experimenteze de la bun început alte senzaţii tari – Războiul Rece. Nu a existat o escaladare graduală a tensiunilor Est-Vest ci, sub călăuzirea „înţeleaptă” a „specialiştilor” sovietici, Bucureştiul a plonjat în oceanul agitat al noilor relaţii globale, reformulate sub semnul maniheismului. Într-un asemenea context, o dispută culturală, civilizaţională şi valorică se ducea în paralel cu tensiunile politice şi militare. Cum prestigiul nu mai putea fi obţinut pe câmpul de luptă din pricina riscurilor de catastrofă mondială, propaganda devenea vârful de lance în confruntarea dintre cele două blocuri.
(Desenul satiric de sus, „Nu vei ucide copiii noştri!”, trimite la tendinţele agresive ale americanilor)
La scurt timp după un război cald, când generalii, trupele şi armamentul se aflau în prim-plan, a venit vremea altor detalii să dicteze eficienţa bătăliilor. Premisele, regulile şi asigurarea succesului în conflictele internaţionale au fost stabilite de ideologi, de politicieni, experţi în propagandă şi mass-media. Principalele „arme” ale acestui duel planetar deveneau discursurile, textele, articolele, imaginile, audio-vizualul şi orice invenţie care avea acces direct la emoţii