Ţara noastră şi-a schimbat regimul politic în sensul democratismului şi tendinţelor liberale, care nu sunt însă pe deplin înţelese, ci doar acceptate parcă de nevoie, chiar şi Occidentul, de unde în comunism ne venea adevărata lumină, nu e acceptat ca model, cum fusese în trecutul nostru modern, de pe la sfârşitul epocii fanariote şi până la căderea sub comunism.

Lunga perioadă de gorbaciovism, pe care de nevoie au trebuit să-l admită chiar şi adversarii lui cei mai decişi, s-a prelungit inadmisibil de mult şi nu a luat sfârşit nici prin pierderea alegerilor şi schimbările imediate sub preşedinţia lui Emil Constantinescu; a fost o victorie indiscutabilă, dar venită cam prea târziu, prin ea reparându-se multe lucruri, dar nu înlăturându-se toate incertitudinile: între el şi vechea putere părea a se fi stabilit un fel de neagresiune, o situaţie ce i-a convenit abilului Ion Iliescu, omul necesar, dacă nu şi providenţial.

Asemenea tuturor marilor momente ale istoriei românilor, de când se poate vorbi de aşa ceva, un ajutor decisiv ne-a venit într-un mod nemeritat din afară: am fost acceptaţi în Uniunea Europeană şi, deci, parteneri în NATO, cu Iliescu cu tot, cu Miron Cozma, cu Silviu Brucan, dar şi cu Traian Băsescu şi, ca o culminaţie foarte caracteristică nouă, cu patriarhul Teoctist şi, ceva mai târziu, cu... Adrian Păunescu.

Un succes la grămadă, căci beneficiarii nu s-au lovit de restricţii, de puneri în discuţie, de amânări prudente – în fond, aceasta putând marca şi un tacit, dar elocvent dispreţ.

(E de presupus, şi eu chiar cred, că un comitet restrâns va câştiga treptat un rol diriguitor, oricum operativ în cazul unei atât de enorme aglomeraţii de state care trăiesc iluzia „colaborării“, repetându-se ce s-a întâmplat la ONU cu Consiliul de Securitate. Eu am încredere în inteligenţa Angelei Merkel, care nu va repeta eroarea gravă a lui H