Sunt „anomalii“ în economia globală care infirmă precepte ale manualelor des folosite în universităţi. Spre exemplu, economii puternice importă masiv capital acumulând datorii externe mari. În loc să curgă capitalul, de unde este abundent spre economii mai puţin afluente, asistăm la un circuit invers. SUA sunt un caz notoriu în această privinţă. Că economii emergente acumulează rezerve valutare ca tampon faţă de şocuri adverse este admisibil, dar situaţia este curioasă întrucât ea exprimă şi cheltuieli excesive în economii avansate – unele dintre ele fiind supraextinse economic şi militar. O alt㠄anomalie“ priveşte nivelul datoriilor publice nete, care, pentru lumea dezvoltată, este estimat a fi ajuns la între 70-80% din PIB (de la sub 50% în 2007); este un nivel considerabil superior celui din economiile emergente. Unii ar spune că nu este surprinzător, ţinând cont de toleranţa diferită a pieţelor financiare faţă de îndatorarea statelor. Pe de altă parte, criza actuală a mărit copios datorii publice în Vestul industrializat şi aceasta a adus în atenţie spectrul unor falimente suverane. În mod tradiţional, eşecuri suverane sunt întâlnite în lumea subdezvoltată, în economii emergente. Ceea ce se întâmplă în aceşti ani este o schimbare radicală, care va influenţa mersul economiilor şi nivelul dobânzilor pe pieţele de credit internaţionale – întrucât nevoile de finanţare sunt în creştere. Este de distins aici între obligaţiuni ce sunt cumpărate preponderent de rezidenţi ai unui stat şi achiziţii importante făcute de nonrezidenţi; expunerea faţă de străinătate face o ţară mai vulnerabilă la nervozitatea pieţelor financiare (de exemplu: Japonia are o datorie publică foarte mare, peste 200% din PIB, dar aceasta este deţinută în proporţie covârşitoare de localnici; Spania are o datorie în jur de 50% din PIB, dar mult din această datorie este deţinută de nonrezidenţi).