Germania şi Franţa nu vor România şi Bulgaria în Spaţiul Schengen la sfârşitul lui martie 2011. De ce anume nici nu mai contează, câtă vreme probabilitatea ca lucrurile să rămână cum s-a stabilit la Berlin şi Paris este mult mai mare decât ca vreo realizare măreaţă de la Bucureşti şi Sofia să răstoarne situaţia.

Naşterea României moderne a avut loc între Convenţia de la Paris (1856), când soluţia a două principate româneşti (dar nicidecum unite!) a fost adoptată "ad hoc", pentru a opri ascensiunea Rusiei către Bosfor, şi Congresul de la Berlin (1878), când zadarnic a susţinut ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, "să nu se desprindă nicio părticică din teritoriul ţării". Nici poziţia diplomaţiei româneşti, nici sângele vărsat de ostaşii români la Plevna, Griviţa sau Vidin nu au contat atunci. Cum nici acum nu vor conta îndeplinirea standardelor Schengen şi faptul că avem acces, de facto, la sistemul informatic SIS II. În faţa lehamitei faţă de UE a germanilor şi francezilor, este ultima oară când guvernele lor pot spune şi capitaliza electoral un "NU". Parisul şi Berlinul spun acest "NU" României şi Bulgariei, faţă de care şi aşa au închis ochii când le-au împins în UE în 2007. Spăşită, căci a fost prinsă cu criterii tehnice încă neîndeplinite, Bulgaria a anunţat că îşi va face temele şi va continua pregătirile pentru a fi gata până în martie 2011. Mai mult, ministrul său de Externe îndeamnă România să facă la fel.

Prin preşedintele Traian Băsescu, România a anunţat iniţial că nu va accepta "discriminarea". Au trecut Crăciunul şi Anul Nou, astfel că această ameninţare era gata să fie dată uitării, de nu apărea ministrul de Externe, Teodor Baconschi, cu detalii privind mijloacele de retorsiune aflate la dispoziţia României: blocarea aderării Croaţiei, o favorită a Germaniei, şi denunţarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV).

Prinş