Surprinzătoare decizia opoziţiei de a formaliza acum o mare alianţă îm­po­triva PDL. În iarna lui 2009, o astfel de construcţie politică ar fi avut consecinţe concrete şi imediate: im­pu­nerea Cabinetului Iohannis şi consolidarea unei majorităţi parlamen­ta­re imune la presiunile Cotroceniului. Oricât de original ar fi citit Consti­tu­ţia, Traian Băsescu nu ar mai fi avut cum să impună la guvernare partidul prezidenţial. Şi totuşi, nici liberalii, nici social-democraţii nu s-au gândit, în urmă cu un an, să facă acest pas. Câştigurile unei astfel de alianţe li se păreau, pesemne, mai mici decât riscurile. Ce s-a schimbat de atunci? Şi care e miza acestui demers?

În mod evident, opoziţia mizează pe faptul că exasperarea populaţiei faţă de actuala putere a crescut sufici­ent cât să eclipseze incompa­ti­bi­li­tă­ţile dintre două electorate tra­di­ţi­o­nal ostile. Că opinia publică a devenit, între timp, insensibilă la vechea re­to­ri­că doctrinară şi că delimitările stân­ga/dreapta nu mai contează ca în trecut. La urne, acest pariu rămâne to­tuşi riscant. Dar nu alegerile sunt ţin­ta imediată pe care o vizează coali­za­rea opoziţiei. Pentru anticipate e deja prea târziu. Oricum, şansele ca Par­lamentul să-şi voteze propria di­zol­vare au fost întotdeauna aproape nule. Marea alianţă PSD-PNL-PC în­cear­că să creeze o nouă majoritate cu aleşii care populează azi Legislativul, nu cu cei de peste doi ani. Aşa­dar, această construcţie vizează mai degrabă culisele partidelor, decât electoratul larg. Desigur, aritmetica parlamentară rămâne momentan ne­schim­bată. Cele trei partide nu aveau nevoie de vreun acord formal pentru a vota împotriva puterii. O fă­ceau oricum. Atunci, care este câş­ti­gul?

Doar o opoziţie puternică şi unită ar putea avea suficientă forţă pentru a provoca dezertări din tabăra cea­laltă. Doar certitudinea că PDL-ul este condamnat la izolare