El avea ce nu avea nici unul dintre noi: o soră care nu era ca toţi oamenii. Nu era ca nimeni, de fapt. Ziceai că e făcută din ceară amestecată cu pământ. Cum eram însă obişnuiţi cu pământul, căci trăiam pe el şi el ne dădea tuturor de mâncare, nu ne speria culoarea din obrajii fetei. Eram obişnuiţi şi cu ceara, nu de la mersul la biserică, fiind copii, ni se întâmpla destul de rar asta, ci de la luna de pe cer. O vedeam seară de seară deasupra capetelor noastre. Uneori aproape că puteam s-o atingem cu mâna. Dar n-o atingeam de teamă să nu ne frigem la degete, fiindcă ceara din care era luna plămădită nu putea fi decât fierbinte, mai fierbinte ca lumânările ce se străduiau s-o imite, însă lumina lor se termina repede, la fel de repede ca vieţile celor cărora le sfârâiau la căpătâi.
Culoarea sorei lui Stan Bârzoc, îl chema Stancu Ţurlea, dar noi îl strigam după poreclă, nu venea nici de la lună, nici de la pământ, ci de la faptul c-avea inima în dreapta. Îl invidiam pentru un asemenea noroc. Pe el, nu pe ea, căci sora lui Stan nu părea să aibă prea mult de profitat de pe urma unui astfel de noroc. Respira mai greu decât ceilalţi şi era foarte subţirică, de asta nici nu prea se îndepărta de casă, putea s-o ia vântul oricând şi ai ei să nu mai izbutească s-o găsească. Chiar înainte să sfârşim şcoala primară, Stan a rămas singur la părinţi. El, în loc să se bucure, plângea ca prostul. Şi-am plâns şi noi alături de el. A plâns şi luna un pic, deoarece nu mai era nimeni care să-i semene într-atâta pe pământ. Poate c-a lăcrimat şi pământul, deşi nu prea avea motive, pentru că sora lui Stan se dusese la el.
Pe urmă, Stan Bârzoc a crescut, ca noi toţi, mare. Şi mai pe urmă, părinţii lui Stan au plecat să-şi caute fata, dar au trecut anii şi ei nu s-au mai întors acasă. Stan se mutase între timp la Alexandria, oraşul cel mai apropiat de satul no