Recent încheiata alianţă dintre PNL şi PC, dar mai ales cea preconizată, cu PSD, au stârnit numeroase comentarii negative. Unele, mai pasionate, au venit din partea liberalilor sau a simpatizanţilor acestui partid; altele, suspecte de a ascunde îngrijorarea faţă de o posibilă ameninţare, din partea reprezentanţilor PDL. Aproape că nu am văzut reacţii pozitive în afara celor exprimate de către oficialii partidelor din opoziţie.

Avantajul principal este cel al unei regrupări mai coerente a opoziţiei, pe două niveluri: unul ar fi cel „doctrinar" (ghilimelele fiind cerute de precara consistenţă ideologică a conservatorilor), următorul, cel acţional. Alăturarea iniţială a conservatorilor le aduce liberalilor avantajul ca, prin adăugarea celor patru parlamentari PC, dimensiunile celor două grupuri parlamentare nou-formate să fie mai puţin dezechilibrate. În felul acesta, PNL ar avea o forţă de negociere îmbunătăţită în momentul constituirii unei alianţe cu social-democraţii.

Ar mai fi şi avantajul aproprierii unei platforme de comunicare (trustul Antenelor), dar am reţineri în privinţa eficienţei electorale a acestor televiziuni - actualul Partid Conservator, deşi a beneficiat încă de la înfiinţare de sprijinul acestora, nu a reuşit niciodată să intre în Parlament pe speze proprii şi nici sondaje în care să fie creditat cu mai mult de 3% nu am prea văzut.

Vulnerabilitatea conţinută în această construcţie o constituie pierderea nucleului dur al propriului electorat. Există un segment consistent, deşi niciodată majoritar, al electoratului român care are convingeri liberale şi care a votat, chiar în momentele cele mai grele, cum ar fi anii 2000 şi 2008, acest partid. Este un electorat care nu pare dispus să adere la principiul conform căruia scopul scuză mijloacele. A dovedit-o la prezidenţialele din 2009, când o parte importantă a celor care-l votaseră în