Ne plângem degeaba că nu avem vârfuri. Le avem, dar ca să dăm cu ochii de ele trebuie să ne uităm în sus, nu în jos.

Un munte de om şi un om de munte. O mustaţă îngheţată pe streşinile lumii, mai aproape cu opt kilometri pe verticala cu deschidere spre Dumnezeu. O poftă parşivă de testare a limitelor şi un incendiu lăuntric care topeşte zăpezi. În locul crezului rostit cu panaş de conchistador, în locul orgoliului stârnit de eşecurile altora sau de izbânzile proprii, un citat din Reinhold Messner, italianul cu sânge sud-tirolez care a suit pentru prima oară pe Everest fără provizii suplimentare de oxigen: „Un munte nu poate fi învins. El a fost şi rămâne la fel chiar şi după ce «victorioşii» au coborât şi l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălţimea munţilor." O lume compusă din versanţi, scrâşnete, cristale de gheaţă în sprâncene, căni cu ceai fierbinte, muget de vânt, pioleţi, popasuri cascadoriceşti, conserve şi întrebări care vor să te rostogolească de-a dura. În mijlocul acestei lumi, un tânăr care nu ştie exact unde e capătul, dar vrea neapărat să-l atingă.

Îl cheamă Horia Colibăşanu şi e amator de K2 într-un timp în care tinerii mizează tembel pe K1, cu alaiul lui de piruete virile şi şpiţuri în gură. Cine e K2? Nimeni altul decât al doilea „optmiar" al Terrei, argintul podiumului pe care stă înfipt Everestul şi totodată cea mai grea probă de escaladă, conform experţilor. Colibăşanu l-a vizitat cu şase ani şi jumătate în urmă şi a părut încântat de cunoştinţă. Atât de încântat, încât s-a simţit ispitit să vadă şi ce mai fac fraţii lui cu nasul în nori, mai cu seamă Annapurna, o arătare de 8091 de metri, pricepută în arta de-a suci minţile temerarilor. După două tentative eşuate, alpinistul din Timişoara a găsit soluţia salvatoare: va mai încerca o dată.

Hor